Cu Vidal la avanpremiera pentru presă a «Heart of the Beast» în format 4DX

Este poate cea mai scumpă și mai lungă reclamă filmată din istorie… un film cu Brad Pitt destinat a promova berea belgiană Chimay… odată cu noul format de cinema în 4DX, care vizual face din epopeea lui Nolan «Odiseea» echivalentul jocurilor Tetris față de perfecționarea grafică din «Assassin’s Creed»… căci filmul ăsta, «Heart of the Beast», care rulează începând de azi pe ecranele unor săli din Europa (în Franța și Belgia ziua lansării filmelor noi în săli fiind miercurea) are nevoie de săli amenajate special, cu fotolii mișcătoare și stropitori individuale în spătarul fiecărui scaun, pe lângă mirosuri și efecte sonore perturbante.

Am mers să-l văd la avanpremiera rezervată presei, cu invitații obținute de Vidal prin colaborarea lui cu Paramount, proiecție precedată de o recepție subvenționată de berea Chimay (bere belgiană de tip “trappiste”, făcută de călugării de la Notre-Dame de Scourmont și băută ostentativ de Brad Pitt în film… și, desigur, lăudată fără limită și oferită la discreție la recepția de dinaintea filmului), premieră precedată și de o demonstrație a poliției belgiene cu câini antrenați, din rasa celui din film: Odin, un ciobănesc malinois, partenerul lui Brad Pitt.

Apoi fiecare invitat, după ghiftuirea cu berea din film și brânza care merge cu ea (căci călugării trappistes din Belgia fac întotdeauna și câte o brânză specială, care merge cu berea lor, așa că există și brânza Chimay), fiecare invitat a primit un goodie bag care este de fapt un elegant doggie bag, cu mâncare și jucării cât să-i ajungă unui câine pe durata zilelor de chinuri din acest survival movie, precum am primit și amuleta de membru în US Army Special Forces (Green Berets) purtată de Brad Pitt în film. Prietenii cu câini de luptă să știe că am cadouri de adus… dar cu amuleta mai vedem.

 

Totul s-a petrecut în același complex cinematografic cu efecte imersive totale unde am văzut și «Odiseea» lui Nolan, la Kinepolis, foarte potrivit situat alături de uriașa structură metalică a Atomiumului.

Complexul de săli Kinepolis din Bruxelles este unul dintre cele mai avansate din Europa din punct de vedere tehnologic, având pentru filme ca «Odiseea» o sală cu IMAX 70 mm adevărat, formatul dorit de regizor, 78mm și toate celelalte condiții care sunt îndeplinite doar de șase săli în toată Europa.

Am și fost de altfel criticat sarcastic atunci când am scris despre calitățile unice ale sălilor respective, dar ce să mai zicem atunci de acest «Heart of the Beast», ale cărui specificități tehnice fac că nu pot să-i văd în niciun fel viitorul și publicul, deoarece filmul ăsta cu Brad Pitt a fost conceput pentru o asemenea sală cu «tehnologie 4DX», unde aproape fiecare efect de pe ecran e simțit de spectator. 

Filmele în 4DX sunt alea care oferă o “immersive cinematic experience”, în care scaunele se mișcă și freamătă și te zguduie în funcție de ce se întâmplă pe ecran, iar prin olfactăi (nume inventat de mine) vin mirosuri care corespund acțiunii… Cam așa aș dori eu să pun pe picioare un spectacol teatral, dacă apuc vreodată să montez unul.

Așa încât, în acest film făcut cu tehnica 4DX (regizorul fiind David Ayer, ieșit din școala francizei «Fast and Furious»), începând de la prăbușirea în Alaska a planorului condus de Brad Pitt, scenă în care abia dacă poți rămâne pe fotoliu dacă n-ai centura de siguranță, pentru că scaunul se scutură precum mașinuțele de la bâlci, până la împroșcarea cu apă atunci când plouă sau avionul cade pe suprafața lacului alpin, apoi mișcările la fiecare deplasare, toate simțite prin fotoliu — până la anumite mirosuri pe o poiană montană, miresme strecurate abil prin ceea ce eu am zis că aș numi “olfactăi”. Încă de mic aveam ideea unor asemenea țevi sau dispozitive odorante prin care un show  teatral ar deveni un spectacol total, introducând și parfumurile în sală și în nările spectatorilor (aici s-ar pune însă, cred, o problemă cu plicticoșii de pompieri).

Cum Aldous Huxley a fost un profet…

Ei bine, în romanul Minunata lume nouă (Brave New World, 1932) de Aldous Huxley, este deja anticipat un asemenea cinema multisenzorial, unde sunt proiectate filme perturbate numite „Feelies” (Simțuri). Ba chiar, Huxley anticipase deja momentul în care o astfel de realitate virtuală va fi aplicată filmelor pornografice.

În romanul lui Huxley, personajul John the Savage merge cu Lenina la „feelies”, filme cu un dispozitiv care dă spectatorului senzații fizice legate de ceea ce se vede pe ecran. Huxley, care era împotriva sunetului la cinema (abia se inventase), pentru că asta împiedică spectatorul să privească într-un mod creativ, duce inovațiile narative până la ce credea el că ar fi limita extremă. 

Este acolo o scenă pornografică unde cuplul de pe ecran face amor pe o blană de urs, iar spectatorul acelui „feelie” feels the film, simte totul, până și blana de urs, „fiecare fir de păr fiind simțit separat” (dar și în filmul ăsta cu Brad Pitt în 4DX apare un urs, un grizzly, ca în «The Revenant», de-am simțit și eu prin fotoliu fiecare fir de păr). [Ba chiar, și la Huxley sala este dotată cu o „orgă de mirosuri” (scent-organ) care pulverizează în aer arome sincronizate cu acțiunea; de exemplu, miros de mosc, iarbă tăiată sau parfumuri exotice, exact ca în filmul ăsta cu Brad Pitt.]

Ținând cont că romanul este din 1932 și că numai cu doi-trei ani înainte filmele erau mute și se priveau pe fundalul sonor al unui pian la care se cânta direct în sală, putem spune că Huxley (care, cum am zis, a fost un adversar total al filmelor vorbite, cu sunet) își merită cu prisosință titlul de autor de romane „de anticipație”. Din start, la el cinematografia își văzuse și moartea și disoluția.

Sigur, încă de la prima proiecție din istorie a unui film, cea a secvenței de un minut a fraților Lumière “Intrarea unui tren în gara din La Ciotat”, când, cum spune legenda, spectatorii din primele rânduri s-au ridicat înspăimântați, s-a vădit că e vorba de o experiență de grup și că doar așa poate funcționa ceea ce Aristotel numise, pentru a descrie teatrul, catharsis, purificarea colectivă.

Dar pentru ce «Heart of the Beast» e doar un șir de gadget-uri

Huxley plasase acțiunea din «Brave New World» în anul 2540; nici nu-și imagina că mai puțin de un secol mai târziu, 2026, o să avem deja asta, odată cu «Heart of the Beast» în sistemul 4DX. Însă cine o să-l vadă într-o sală normală, pe un laptop, sau chiar pe o tabletă?

Dar problema cea mare și de nedepășit, dincolo de partea tehnică, este “scenariul” acestui film publicitar cu Brad Pitt; problema rămâne ceea ce vedem pe ecran, pentru că în momentul în care filmul va fi proiectat lipsit de toate acele efecte din fotoliul mișcător, vor rămâne doar — și aici nu vreau să fac un spoiler — o acțiune extraordinar de simplistă și lineară, în care doar e pus în evidență devotamentul unui câine, motiv pentru care filmul și durează de altfel din fericire (mulțumesc lui Dumnezeu!) doar o oră patruzeci ceea ce este cu totul neobișnuit pentru un film american, știut fiind că filmele de la Hollywood durează dintotdeauna minimum două ore, acesta fiind de altfel standardul industriei cinematografice americane. 

(Este știut că un film american durează minimum 120 de minute, acestea sunt standardele de Hollywood, unde o pagină de scenariu corespunde unui minut de film, așa încât știm deja de aproape un secol că un film american trebuie să aibă două ore, pe când un film european are cam o oră și jumătate.)

Acesta este așadar un film de tip european, căci are decența de a dura doar un pic mai mult de o oră și jumătate, adică 100 min. Dar principala problemă rămâne fădăciunea scenariului, care face că filmul e doar o pală imitație a altor “survival movies” mult mai elaborate cum au fost «The Revenant», cu Leonardo DiCaprio, sau «Cast Away», filmul ăla cu Tom Hanks pe o insulă pustie, unde plânge după prietenul lui, o minge de fotbal. E vorba însă de tehnica absolut inutilă, ca în vremea, încheiată acum, de dinainte de Covid, a filmelor unde trebuia să porți ochelari pentru 3D, cu efecte deseori inutile și stupide, ca în «The Great Gatsby», cu Leonardo DiCaprio în 3D, unde pretenția tridimensională folosea doar în secvența petrecerii cu focuri de artificii.  

Eu îl ador pe Brad Pitt ca actor, inclusiv în filmele mai ratate, cum a fost «Ad Astra», «Big Short», sau chiar «Once Upon a Time in Hollywood». Ultima dată când văzusem un film de David Ayer fusese tot cu Brad Pitt, filmul de război din 2014 «Fury». Nici acela nu-mi plăcuse, cum se poate vedea printr-un click elegant pe linkul anterior, aici însă se depășește cu mult nerușinarea complezenței narative. Cred că lada cu sticle de bere belgiană Chimay la gheață dusă de Brad Pitt cu planorul până în Alaska mi s-a părut elementul cel mai insuportabil. Mai ales reclama apăsată când singurul alt personaj uman, un bătrân trapper suspect, primește de la Pitt o sticlă și bând cu nesaț își dă ochii peste cap de surpriză și desfătare, neputând să nu laude berea: «a very fine beverage, Mister»!… Oare cât o fi costat așa reclamă? Mult mai must decât “Nespresso, what else?” al lui George Clooney, dat fiind că filmul «Heart of the Beast» trebuie servit și cu sala mecanizată pe măsură.   

În Franța, unde filmul rulează tot începând de azi (în sălile care pot oferi fotolii scuturătoare), Libération revelează în numărul său de azi că filmul e rezultatul unor mari tensiuni și ciondăneli pentru final cut între regizorul Ayer, care își dorea un film comercial, și Brad Pitt (coproducător), care căuta ceva mai ezoteric, psihedelic, la limita supranaturalului. În final, scrie Libération: «ca să fim cinstiți, câinele îl depășește cu un cap pe Brad Pitt [în actorie]. Sau chiar cu două.»

«Heart of the Beast» este un caz de derivă comercială contemporană în care cutia e mai frumoasă decât cadoul… sau cadoul a fost doar un pretext pentru cutie…