Cum au fost cârpiți și restaurați “nobilii daci” de recuzită de pe Arcul lui Constantin cel Mare

Dorința de a crede în măreția unică a dacilor se dovedește compusă din mai multe straturi suprapuse de credințe acumulate din surse disparate, iar asta se poate vedea din reacția celor relativ cultivați, care, după ce acceptă argumentele privind cărora columna lui Traian nu este câtuși de puțin un reportaj fotografic, mai ales că a luat 8 ani pentru a fi sculptată, ornată și ridicată, adică aproape un deceniu după al doilea război, înainte de a fi aprobată definitiv de împărat.

Coloana slujea așadar gloriei lui Traian și a Imperiului și trebuia să explice, pe de altă parte, toate neajunsurile și lungimea celor două războaie, apoi și faptul că a fost nevoie de două campanii militare, precum și sumedenie de alte expedimente ideologice și vicleșuguri retorice strecurate în narațiunea structurată vizual și color (culorile s-au șters în două milenii), într-o “bandă desenată” etalată în spirală astfel încât întreaga populație romană, majoritar analfabetă, să poată înțelege cele ce se întâmplaseră.

Asta înseamnă așadar că “dacii” (pun “dacii” între ghilimele deoarece am explicat în cărțile anterioare motivele pentru care cel mai probabil era vorba de confederații tribale reunite în vederea războiului și care nu puteau vorbea o limbă unică și unitară), asta înseamnă așadar că “dacii” de pe acea coloană de marmură nu sunt surprinși în mod fotografic și etnografic, ci sunt mai degrabă doar reprezentări chibzuite și standardizate ale “barbarului” învins, ideograme ideologice, apoi că stilul acela orientalizant care face că inamicii orientali erau reprezentați bărboși, în haine largi, purtând cușme de tip frigian, nu înseamnă câtuși de puțin că ei sunt cu toții “daci” și că Roma de azi ar fi plină de reprezentări de daci, deși găsim multe asemenea statui similare prin muzee.

Când în sfârșit aceste explicații de bun simț sunt înțelese și acceptate, iată însă că vine contra-argumentul măciucă: — «Bine, bine, dar ce ne facem cu statuile mărețe de daci de pe Arcul lui Constantin?»

Într-adevăr, Arcul lui Constantin cel Mare, ridicat în secolul al IV-lea, la 200 de ani după războaiele lui Traian, în 312, la mai multe decenii după retragerea aureliană a Imperiului la sud de Dunăre (271), abandonând provinciile greu din apărat din ceea ce sunt astăzi Transilvania și Oltenia, poartă pe opt coloane tot atâția “daci”.

Dacii erau atunci, în vremea lui Constantin cel Mare, doar o amintire, totuși cele opt coloane ale arcului de triumf au în vârf opt statui impresionante de sclavi despre care se știe tradițional că ar fi daci. Asta a declanșat un lung lanț de teorii aberante, pornind de la pretinsul respectul deja secular pe care romanii l-ar fi întreținut pentru daci până la ipoteza cu totul inventată că «opt comandanți ai armatelor lui Constantin erau daci, la fel ca majoritatea soldaților săi (!!!)…»

S-a mers chiar până la a spune că «imperiul lui Constantin cel Mare a continuat, în fapt și în drept, imperiul dac restaurat de cei doi Galerius».

Ce nu ni se spune însă mai niciodată prin cărțile românești despre acest Arc al lui Constantin, împăratul creștinat care a și mutat de altfel capitala Imperiului în locul ce avea să se numească Constantinopolis, este că acel monument ridicat în grabă comemorează de fapt victoria sa asupra împăratului roman anterior, Maxentius. Arcul celebrează așadar rezultatul unui război civil și asta și spune inscripția de pe el, unde Maxentius e numit “tyrannus” (iar numele lui nici măcar nu e cioplit în piatră). Arcul de triumf, ridicat în doar câteva luni, este un neverosimil amestec de elemente, dintre care multe fuseseră recuperate de la monumente anterioare, inclusiv statui și panouri datând chiar din epoca lui Traian, altfel zis vechi deja de două secole! Dar Traian rămăsese standardul suprem pentru un împărat roman, așa încât Constantin a recuperat multe statui și alte elemente arhitecturale din epoca acestuia.

Astfel, anumite panouri laterale ale Arcului lui Constantin datează din epoca lui Traian, deci aveau deja două secole în momentul în care au fost puse pentru a căptuși acel arc impresionant, care avea să devină modelul ulterior pentru multe arcuri de triumf din întreaga lume occidentală.

Statuile din vârful celor opt coloane nu sunt “generali daci” ai lui Constantin cel Mare, ci captivi barbari ciopliți în piatră două secole mai devreme. În sec. IV, memoria dacilor nu mai putea exista la Roma, altfel decât ca o vagă denumire precum fuseseră galii, parții și atâția alții. Cât privește veracitatea, să-i spunem, iconografică, vestimentară, antropomorfică, antropologică a statuilor, nu avem decât să citim un foarte interesant studiu al unui arhivist italian, C. Gradara, publicat în Buletinul Comisiei Arheologice Comunale din Roma (1918) , care a avut norocul unic de a studia în detaliu jurnalul, contabilitatea și arhivele sculptorului roman Pietro Bracci, care în 1732, altfel zis, la exact 1400 de ani după ridicarea arcului lui Constantin, a refăcut în întregime statuile dacilor, ba chiar întregul monument, cu capul împăratului cu tot, lăsându-ne în scris detalii uneori de un mare comic involuntar.

Scrie astfel Pietro Bracci că a reparat și a fixat capetele a șapte daci și a refăcut un al optulea în întregime. Așadar: acei opt “daci” datând din vremea lui Traian și refăcuți de numitul Pietro Bracci în 1732 sunt la fel de autentici pe cât este lupoaica Romei cu Romulus și Remus sugând sub ea, despre care știm foarte bine azi că e pur și simplu o statuie medievală, căreia un meșter fierar din Roma, i-a adăugat pe cei doi frați mitologici fondatori ai Cetății Eterne, care nu aparținuseră câtuși de puțin vreunei statui romane inițiale.

Spune așadar bunul arhivist C. Gradara în acel Buletin al Comisiei Arheologice Comunale din Roma (1918) că el a consultat personal jurnalul sculptorului Pietro Bracci, “maestro valoroso”, cum scrie el, care a îmbogățit, gătit și ameliorat sculpturile multor biserici din Roma, precum și alte opere monumentale, și că acolo ar fi găsit pentru anul 1732 următoarele notițe: — «Am restaurat arcul lui Constantin, altfel zis, sau mai precis, am sculptat din nou cele opt capete lipsă ale celor opt statui mari ale sclavilor daci din pavonazetto (un soi de marmură), care sunt în picioare pe cele opt coloane, plătite 40 de scuzi fiecare, apoi am sculptat cu totul, în întregime, brațele și mâinile care lipseau a ceea ce spun pe factura numărul 15, a unui alt sclav și de asemenea am sculptat capul împăratului Constantin și patru alte capete de soldați și doamne care lipseau.»

Altfel zis, sclavii “daci”, datând din epoca lui Traian și restaurați în 1732, la comanda Papei Clement XXII, erau pure decorații ale monumentului, împodobeau vârfurile coloanelor ca niște cariatide, sau ca acei giganți mușchiuloși de pe lângă balcoanele de pe fațadele neoclasice și pe care germanii îi numesc “Atlanten”.

Urmează datele facturii cu prețul pentru fiecare mădular sau obiect vestimentar înlocuit, ba chiar și costurile pe zi, uneori până și prețul muncii calculate pe minut, apoi mai scrie meșterul cum a reparat și un arc în sensul arhitectural de “ogivă”, care era ținut tot de un sclav nenumit, apoi descrie cum barbarii pe care i-a reparat purtau câte o tunică cu mâneci, pantaloni și încălțări de tip gallicae. «Am refăcut», scrie el, «statuile, precum și brațele», apoi își explică alegerea, cum a dedus, privind alte sculpturi vechi, că acei barbari purtau un fel de tichie frigiană, ceea ce este o eroare estetică, deoarece, spune anticarul nostru care a studiat jurnalul sculptorului, statuile originale de sclavi purtau câte o căciulă țuguiată (“pileo aguzzo”) din piele așa cum poartă popoarele nordice, septentrionalii, iar nu bonetă frigiană, cum se crede că purtau dacii.

Pietro Bracci a mai studiat apoi alte sculpturi vechi (arhivistul Gradana a examinat desenele, schițele) și pentru a imagina cum să facă capetele sclavilor daci (el îi numește în permanență sclavi, “schiavoni”, și nu vedea deloc în ei nobili, militari sau generali, iar noi trebuie să-l credem pe naivul meșter Bracci, pentru că el i-a cârpit și făcut așa cum sunt azi), cum se le repare hainele, tunicile, felul în care trei dintre sclavi sau prizonieri țin mâna dreaptă peste mâna stângă, deși Bracci le-a inversat mâinile, precizează arhivistul Gradana, apoi a reparat sau a făcut în întregime câteva basoreliefuri printre care unul care reprezintă, chipurile, doi dezertori trimiși de Decebal pentru a-l ucide pe Traian.

Un sclav dac a trebuit refăcut în întregime, deoarece rămăseseră doar picioarele, iar acela se și vede că este cât se poate de nou. Totul, așadar, făcut și refăcut și pictat și țesălat în 1732… cam asta despre cei opt “generali sau nobili daci” de pe Arcul lui Constantin și autenticitatea lor și dovada respectului romanilor pentru sclavii “daci” cu care chipurile își umpleau capitala imperială și monumentele din parcuri. .