James Gray, regizorul, a spus singur că Ad Astra este un soi de Apocalypse Now, dar și fără să o zică, trama, structura ar fi sărit în ochi: etapele de inițiere ale eroului care urcă fluviul, trecând prin felurite încercări, pentru a găsi și răpune un om rupt de societate care a devenit Dumnezeu, dincolo de bine și de rău.
La fel, mai recunoaște James Gray că s-a inspirat din cartea de căpătâi a oricărui scriitor de scenarii, studiul Eroul cu o mie de fețe al lui Joseph Campbell, la care am mai făcut trimitere.
Așa că, dacă tot am intrat în Greva Mondială pentru Climă, am mers să văd acest thriller letal și apocalyptic care e Ad Astra, de James Gray, cu Brad Pitt, Donald Sutherland și Tommy Lee Jones, unde eroul urcă fluviul spațiului pentru a regăsi nu iarăși un nou căpitan Kurtz, ci pe propriul său tată, devenit un soi de nemesis pentru Terra.
Un fel de “Papaoutai” (“Papa où t’es?” / Unde ești, tata?), cum a scris în glumă săptămânalul politico-satiric francez Le Canard enchaîné, făcând aluzie la celebrul hit al lui Stromae.
Așadar, într-un viitor nu foarte îndepărtat valuri de furtuni electrice gigantice sunt pe cale de a distruge pământul (am mers la film de Greva Mondială pentru Climă). Brad Pitt, un super-astronaut al cărui puls nu depășește niciodată 80, e trimis pe inelele lui Neptun să-și lichideze tatăl (Tommy Lee Jones) devenit rogue după ce a fost trimis și el să vadă dacă aliens ne pândesc din afara sistemului solar.
Ei bine, da, filmul are ceva magic, de școală veche și de tradiții desuete păstrate cu îndărătnicie. Vizual, sonor, totul e perfect. O perfecțiune delicată, aproape modestă. Turnat în peliculă, desigur, fără efecte speciale. A l’ancienne. Ca în Odiseea Spațiului 2001 a lui Kubrick, la care se face aluzie în permanență (așa cum se fac, în permanență, aluzii vizuale la Apocalypse Now, pe care n-am să le indic). Muzica, compusă pentru film, contribuie discret la perfecțiunea ansamblului, ca și lungile tăceri, secvențe întregi fără sunet, care te țin lipit de scaun (am văzut filmul așa cum merită, desigur, la cinema; nici una din bijuteriile menționate, Odiseea Spațiului sau Apocalypse Now, nu a fost făcută să fie văzută pe ecran de computer, comprimată de pe torrente).
Brad Pitt a produs filmul și în mod sigur a lucrat îndeaproape la crearea personajului și la întregul text în voice over, pentru că filmul nu ar putea exista fără el. Este un rol în care se poate într-adevăr vedea că el e un mare actor, nimic de-a face cu rolul lui de caricatură de macho îmbătrânit din odiosul Once Upon a Time In Hollywood al lui Tarantino. Brad Pitt reușește să dea o nuanță intimistă și o dimensiune metafizică acestei călătorii inițiatice înspre regăsirea Tatălui. Păcat însă că acea voice over a lui e pe alocuri sufocantă, prea prezentă, iar întâlnirea cu tatăl schematică și neconvingătoare.
Pe lângă un excepțional actor, Brad Pitt se arată însă și un foarte bun producător, Ad Astra fiind cel mai bun exemplu (poate din fler comercial Brad Pitt a produs și prostioare lacrimogene, pe care personal le-am urât, dar care au primit Oscaruri, gunoaie moralizatoare precum Twelve years a Slave sau Moonlight).
În plus, filmul mai are și bunul simț de a dura doar două ore. Te-apucă disperarea la toate prostiile de blockbusters americane din ultimul decenii care trebuie din start să dureze trei ore. În general, durata unui film european (vezi mai jos alte comparații între filmele europene și cele americane) durează o oră și jumătate, un film american clasic – două ore. De aceea au scenariile standard de Hollywood 120 de pagini. 120 de pagini = tot atâtea minute = două ore. Dar azi trebuie toți să-ți trântească trei ore, toată lumea știind foarte bine că ultima oră va fi doar o frenezie de violență inutilă, ca un joc video. Va rămâne etern vorba de duh a bătrânului producător evreu Meyer (sau poate era Goldwyn, nu mai știu, din duo-ul Goldwyn-Meyer), care, când a fost întrebat de durata ideală a unui film a spus: — „Durata ideală a unui film e durata rezistenței bășicii umane.”
Primire amestecată în presă
În Europa filmele sunt analizate ca potențiale opere de artă, iar nu ca entertainment. Presa francofonă, în special, are o lungă tradiție de apărare a cinematografiei de autor, încă din vremea conflictului comercial, niciodată stins, dintre SUA și UE, în momentul negocierii acordurilor comerciale GATT, premergătoare creării Organizației Mondiale a Comerțului.
Americanii insistau atunci ca europenii să nu mai finanțeze cinematografia, în numele concurenței. In SUA nu există minister al culturii, finanțare de la buget a filmelor, sau organisme precum CNC din Franța sau din România. Există doar Hollywood, pentru că filmul e considerat o simplă marfă. Se produce doar ce se vinde.
A trebuit să intervină Franța și să obțină “excepția culturală” pentru ca cinematografia europeană să continue să fie subvenționată de stat, deoarece în Europa filmul nu este considerat o marfă, ci artă. Iar arta nu e supusă regulilor comerțului. De aici extazul europenilor în fața unui film cum este Ad Astra al lui James Gray, film SF nostalgic, turnat în peliculă 35 mm.
Libération vorbește de “scene uluitoare, ieșite direct dintr-un vis”. La Bruxelles, Le Soir are un interviu cu regizorul James Gray, care laudă maniera de lucru a lui Brad Pitt, în același timp actor principal, dar și producător al filmului. În schimb, tot la Bruxelles, La Libre Belgique (articol disponibil doar în varianta pe hârtie; pentru unele articole din presa tipărită nu pot oferi linkuri) acordă filmului dar două stele din cinci, scriind că filmul e încărcat de vocea lirică a lui Brad Pitt care citește în off un comentariu grandilocvent dar banal: acela că “pentru a-și rezolva problemele, omenirea trebuie să se întoarcă spre sine, iar nu spre felurite himere”.
La Libre Belgique mai scrie că Brad Pitt s-a arătat foarte intervenționist în film, dată fiind mai ales miza financiară. El s-a consultat mult cu George Clooney, care a jucat la rândul lui într-un film situat în spațiu, Gravity al lui Alfonso Cuaron. Dar, scrie cotidianul catolic belgian, “în ciuda prezenței pe ecran mereu la fel de carismatică a lui Brad Pitt, Ad Astra va putea cu mare greutate să recupereze cele 85 de milioane de dolari injectate în el. Filmul stă cu fundul în două luntri, între un blockbuster hollywoodian și un film d’auteur independent. Nu e deloc sigur că va repeta succesul uriaș al lui Gravity al lui Alfonso Cuaron care, în 2013, a încasat 723 milioane dolari pentru un buget de șapte ori mai mic”.
Le Canard enchaîné, una din puținele publicații din lume care funcționează fără publicitate și exclusiv din vânzările pe hârtie (cealaltă fiind, tot în Franța, Charlie Hebdo) are o critică și mai dură a filmului Ad Astra: „o țesătură de detalii neverosimile peste care s-au cusut scene de acțiune lipite artificial pe un fond de introspecție solemnă”.
Cf. și:
Tarantino: “Once Upon a Time… In Hollywood” – un dezastru, de evitat absolut
Tarantino: “Once Upon a Time… In Hollywood” – un dezastru, de evitat absolut
“Interstellar”: despre relativitate și cum, când filmul atinge viteza luminii, un minut acolo echivalează cu 7 ani pe pământ.
Plagiatorul Ion Hobana – un hoț leneș… sau despre SF-ul românesc și un furt din Isaac Asimov…
și:
Gravity (no rainbow, dar coapsele lui Sandra Bullock, iar George Clooney moare rîzînd)…
12 Years a Slave – un manifest cu zorzoane înlăcrimate și sclavi negri rași proaspăt…
Moonlight (2016), o prostie plângăcioasă cu niggers homo care așteaptă un Oscar
Despre cum UE sprijină la Cannes depresivii danezi și cum Dogma sectanților pieței nu explică mecenatul cultural…
2 Responses to „Ad Astra”… un „Apocalypse Now” spațial
Filmul e o surpriză plăcută și Brad Pit un mare actor. O foarte bun recenzie sunt total de acord cu ea.
Nu stiu cum se face ca toti actorasii astia au ceva de spus, fie artistic, fie politic, ca apud definitia americana a successului, fiind plin de bani inseamna indubitatbil ca esti destept. As gandi ca ar trebui sa taca naiba din gura si sa se apuce de politica, ca Ronald Reagan. Acuma, daca ai bani destui si vrei sa faci vanity project, nu te opreste nimeni, ca asa cum zice mosh Alexe, aici filmul e o marfa. Daca se vinde dezastruos, intotdeauna gaseste o publicatie europeana care sa o declare capodopera neinteleasa de tampitii astia de yankei. Gasesc ca filmul a fost absolut plicticos si fara valoare, Tommy Lee Jones cu siguranta putea sa dea ceva mai mult decat 10 minute de filem si sunt de acord cu vocea de nesuferit a brangelinei. Dara dupa 7 ani in tibet, fiind model zambind tovaraseste si prietenos ca Hrusciov cu par si avand o scorpie de nevasta, e normal sa ai priza la public. Ahh, World War Z, ca uitai de el, si meet joe black, au Anthony Hopkins, un alt actor care se baga in orice atata vreme cat curge banul. Imi lipsest acum rotten.com/library, care cu stil bascalios fac o analiza perfecta a lui brad pitt. Asa ca proletcultilstul din mine rejecteaza Ad Astra, impreuna cu eroii francezi ai camponiei de anti Coca – Colonise, si cu vinul si Louis Voutton-ul frantuzesc, primul plin de bi – sulfiti, e mai bun vinul de California (parerea mea), si al doilea accessoriu obligatoriu al chinezoaicei lucratoare la software in sillicon Valley. O plicicosenie, ca si proiectele de vanitate ale lui Johnny Depp, Ben Affleck, lasa ca te oe bine sa se mai miste dolarii aia. Cu ideea mirifica a parfumului de folofoanca a lui Gwyneth Paltrow, las Ad Astra profesionistilor la comentat