Les Amants (René Magritte, 1928)

Azi, 6 iulie, e Ziua Internațională a Sărutului, “International Kissing Day”. Prilej pentru a ne aminti că nu toate culturile și nu toate limbile cunosc acest obicei straniu de împrietenire amoroasă care constă în a lipi unul peste altul orificiile tubului digestiv ale două persoane care se simt atrase una de alta (indiferent de sexul lor).

Frumosul vers de mai sus, «Sărută-mă cu sărutările gurii tale, că sărutările tale sunt mai bune ca vinul…», vine din ebraică, e cel care deschide “Șir ha-Șirim”, “Cântarea Cântărilor” din Biblie, unul din cele mai frumoase texte erotice scrise vreodată (“Intăriți-mă cu vin, cu mere răcoriți-mă, că-s bolnavă de iubire“, palpită acolo Sulamita, una din acele femei care se dau iubitului «ca vulpile în vie»).

În latina Vulgatei, în traducerea Sfântului Ieronim, textul e:

— «Osculetur me osculo oris sui; quia meliora sunt ubera tua vino.» Din asta vedem imediat că latina clasică nu avusese un termen precis pentru straniul “sărut”.

Sigur, romanii cunoșteau “sărutul” ca gest fizic, îl văzuseră pe la etrusci, vecinii lor dezmățați, ale căror femei beau cu bărbații, ba chiar aveau voie să țină frâiele caleștii. Femeile etruscilor dansau desculțe, cu capul pe spate, ceea ce o matroană romană n-ar fi acceptat nici torturată în fața altarului familiei. Etruscii se “sărutau”, dar romanii nu aveau un cuvânt pentru asta, au trebuit să creeze “osculum”, guriță, de la “os”, gură (cu o lung: “ōs”).

Latina tardivă a creat apoi expresivul “basiare”, a săruta, rămas în italiană: baciare, cu substantivul bacio, sărut; spaniolă besar şi beso; sardă (una din limbile romane cele mai arhaice) basare. Și, desigur, în aromână bashu, bashari. Așa se spune în aromână, la machedonii noștri: “ti bash” = te sărut. Iar în meglenită este a buşní (buşcái), pe când sărut este buşcă.

În română bașari sau bușcă nu sunt atestate, iar în franceză baiser a deviat deja în epoca de după Renaştere spre sensul de a fute. Baiser a devenit treptat foarte vulgar, făcând că deja la Molière să fie ambiguă fraza: Baiserai-je, mon père? care îi făcea pe toţi să râdă pe atunci.

Baiser ca verb a dispărut din limba îngrijită, devenind unul din cele mai vulgare cuvinte din franceză, dar lăsând în urmă. în mod straniu, normalele baiser (substantiv) = sărut, şi baisemain = sărutul mâinii. În schimb baise ( futai ) e un cuvânt de o violenţă excepţională… exemplu că oamenii nu au putere asupra limbii şi că ea e cea care ne vorbeşte.

Aşa că franceza a înlocuit verbul baiser prin fadul embrasser (literalmente: a îmbrăţişa)… Aşa e paradoxul, ca limba amorului prin excelenţă, franceza, să fie săracă în termeni amoroşi şi să aibă acelaşi verb pentru a săruta şi a îmbrăţişa, care nu se disting ca sens decât în funcţie de context.

Ce-a făcut însă româna? Româna nu are nicio urmă a lui basiare… Are “a săruta”, a cărui etimologie e limpede: toate dicţionarele ne spun -corect- că vine din latinescul “salutare“, a saluta, prin întărirea lui L în R, precum în sol > soare şi caelum > cer…

… dar ce surpriză să descoperim că şi în spaniola medievală verbul saludar era pe cale de a urma o evoluţie similară… În Cantar de Mio Cid, Cidul, după ce declară credinţa regelui Alfonso, se ridică şi…

“levos’ en pie e en la boca l’ saludo”!…

E en la boca’l saludo – şi pe gură-l sărută!…Salutaţi-vă fără limită!…

Beeeesameeee… Beeesame muuucho…

***

.