Dieta Sfântului Ioan Botezătorul…

Mandeeni din secta gnostică a adoratorilor lui Ioan Botezătorul efectuându-și ritualul în fluviul Tigru…

Daca ne-am urma cartile sfinte, ar trebui sa ne delectam cu lacuste si miere salbatica, precum St. Ioan Botezatorul, si sa nu ne atingem deloc de porc, animal interzis cu strictete crestinilor in cartea de bucate a lui Moise numita Leviticul.

Astăzi, de ziua sfântului Ioan Botezătorul (singurul sfânt căruia îi celebrăm nașterea, caz unic, deoarece sfinții și martirii sunt comemorați de ziua morții lor… iar tăierea capului e pe 29 august), amintesc perplexitatea dintotdeauna a traducătorilor Bibliei în fața dietei Îînainte-Mergătorului”: Cum e descris Ioan Botezătorul în Evanghelie? Un sălbatec hirsut, un personaj in marginea societății: — “Ioan era îmbrăcat cu haină din păr de cămilă, şi împrejurul mijlocului era încins cu brâu de piele. El se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatecă.”

Ei bine, lăcustele astea (ἀκρίδες, akrides) i-au deranjat dintotdeauna pe traducători. Vulgata, traducerea latină a sfântului Ieronim (sec. IV), spune limpede “locustae”: “esca ejus erat locustae et mel silvestre”. 

Biblia gotică a lui Wulfila (tot sec. IV) spune de asemenea: “seinana matida þramsteins jah miliþ haiþjiwisk” (acest “thramstei”, 𐌸𐍂𐌰𐌼𐍃𐍄𐌴𐌹, acuzativ plural “thramsteins”, e de asemenea “lăcustă”, chiar dacă etimologia nu este clară). La fel, prima traducere în georgiană a Bibliei (sec. V !) are მკალი (mk’ali = lăcustă, კალია, k’alia în georgiana modernă, cf. poză). 

La noi, Biblia de la București (1688), Biblia lui Șerban Cantacuzino, prima traducere completă în limba română, spune însă: — “Și acesta Ioan avea îmbrăcămintea lui de păr de cămilă și brâu de curea împrejur mijlocul lui; și hrana lui era vlăstare și miere sălbatecă.”

“Vlăstare”, aha, iar nu lăcuste…  Biblia lui Șerban Cantacuzino, prima traducere completă în limba română, este interesantă atât pentru a reconstitui adevărata pronunție a limbii de atunci (în general pocită de noi azi în transcriere, din neștiința valorilor corecte date de românii nord-dunăreni literelor și convențiilor alfabetului slavon); dar mai e interesantă și prin sintaxa nefirească, ce nu corespunde câtuși de puțin limbii reale, deoarece traducerea urmărește cuvânt cu cuvânt, slugarnic-mecanic și fără abatere, sintaxa originalului ebraic (și aramaic) sau grecesc.

Acum de unde și până unde în loc de “lăcuste” (ἀκρίδες în greacă, sau “acride” în româna veche ori dialectală) găsim acolo că Ioan mânca “vlăstare”?

Ei bine, traducătorii din multe culturi, cum s-a întâmplat  în română, au fost puși în fața acestei dileme: cum naiba să mănânce Botezătorul, înainte-mergătorul Domnului, lăcuste?!… mai ales că și unii autori patristici s-au căznit să arate că „akridele” cu care se hrănea Ioan n-ar fi fost gângănii, ci lăstari de plante, așa că și în română traducătorul s-a prefăcut că în loc de “ἀκρίδες” (“lăcuste”, “acride”) — o fi acolo “αγουρίδες” (“aguride”, poame verzi)!… Și atunci a zis “vlăstare”, pentru că e la fel de jenant să-l fi imaginat pe profet mâncând aguride (pe lângă dubioasa “miere sălbatecă”).

Mai știi, poate așa am găsit și sursa expresiei “când s-o face agurida miere”. În orice caz, e trist că generații de valahi s-au rugat, poate vreme de un veac, ignorând cu totul adevărata dietă a lui Ioan Botezătorul și beneficiile entomofagiei.

Și, din nou, poate de-aia mai avem și gângania ca o lăcustă numită: “Calu-Popii”.

კალია, k’alia, lăcustă în georgiana modernă

Acum, ocupându-mă eu un pic și de primele traduceri în georgiană ale Bibliei (începând cu sec. V, după limbă, deși primele texte atestate sunt din sec. VII, adică georgienii aveau Biblia pe limba lor și cu scrierea lor cu o mie de ani înainte de primul text românesc, Neacșu de la Câmpulung, 1521), am descoperit două condimente lingvistice amuzante: — georgiana și romanès, adică țigăneasca, au cele mai imaginative reprezentări lingvistice ale lui Ioan Botezătorul. 

1. În georgiană, Botezătorul este ნათლისმცემელი, adică literalmente «Bătătorul de lumină» [Natlismțemeli], de la “nateli”, arhaicul termen pentru “lumină” și “mțemeli”, care e un… tel, un bătător cum e cel pentru maioneză și sosuri, dar care personalizat poate fi tradus ca “hăitaș”, cum zic și francezii “batteurs” sau “rabatteurs” pentru hăitașii care gonesc vânatul, deși în franceză “batteur” e și un toboșar rock. 

Mi se pare foarte frumoasă metafora asta lingvistică prin care Ioan Botezătorul, <Natlismțameli>, e un “bătător” sau vânturător de lumină, un tel care te învârte și frământă până prinde sosul în tine. 

2. – M-am uitat apoi și cum s-ar zice “bătător” în țigănește și e, foarte frumos, Mardò, adică unul care te mardește, un mardeiaș spiritual. Dar Ioan Botezătorul propriu-zis e redat în țigănește ca “Ion o Bolitori”, de la verbul bol- care înseamnă la origine a întinge, a îmbiba, inclusiv a întinge cu pâine într-un sos, “to dip”. Se spune de pildă: “bolà mànghe manrò an soso”, înting cu pâine în sos. Așa că Botezătorul e cel care te bagă în apă, realizând actul numit: “bolimòs” = botezul, impregnarea.

Nici nu știu acum ce e mai frumos și mai plastic: “bătătorul — sau telul — de lumină” al georgienilor, hăitașul de suflete, ori “impregnatorul” romilor, cel care întinge cu tine în sosul mistic. 

Ioan Botezătorul prin Caucaz…

Caucazul ne oferă un exemplu unic de studiere a adaptării vocabularului unei religii politeiste sau animiste la creștinism. 

Un lucru puțin știut pentru nespecialiști este faptul că în Caucaz s-au păstrat mini-culturi politeiste, păgâne, până în sec. XX. De aceea cunoaștem atât de bine panteonul păgânismului georgian și cecen. O branșă a cecenilor, ingușii, au fost politeiști și animiști până la Revoluția bolșevică, moment în care au trecut la islam, precum toți ceilalți ceceni. Peste munte, în Georgia, politeiștii svani și hevsuri au fost studiați în detaliu, iar vocabularul lor (limbile sunt apropiate de georgiană) a permis decriptarea originii lexicului creștin georgian, acela fiind cunoscut încă din sec. V, de când datează primele scrieri. Astfel, numele georgian al șamanului = kadag (ქადაგ) a trecut în vocabularul creștin cu sensul de a proroci, a profeți. În Evanghelia lui Marcu (versiunea georgiană veche e din sec. VIII) găsim astfel (Marcu 1:7) că Ioan propovăduia =  “kadagebda” (ქადაგებდა), iar pentru primii convertiți era limpede că Ioan Botezătorul răcnea și bolborosea, dând ochii peste cap ca un kadag (șaman, vrăjitor) în transă. 

La fel, cum am spus mai sus, georgiana e singura limbă, după cunoștința mea, în care “a boteza” și “botez” sunt construite pe termenul care înseamnă “lumină”. Botezul este, literalmente, “iluminarea” și am putea specula că avem acolo resturile unui zoroastrism al vechilor georgieni, religia lui Zarathustra, născută probabil în partea iraniană a Caucazului de sud (Azerbaidjanul de azi) fiind cea a focului și a luminii. “Nateli” (ნათელი) este lumina în georgiană, iar botezul e, simplu, “natloba” (ნათლობა), “iluminarea”. Nici urmă de aluzie la apă (cum e în grecescul vechi βαπτίζω, a plonja, a se scufunda). 

În aceeași Evanghelie a lui Marcu (1:8), Ioan le spune iudeilor: “v-am botezat cu apă” (ἐβάπτισα ὑμᾶς ἐν ὕδατι), care în georgiana sec. VIII este: — “მე ნათელს-გცემ თქუენ წყლითა” (me natels-gvem tkuen tzqlita), adică: “v-am adus lumină cu apă” sau: “v-am luminat cu apă” (“însă El vă va lumina [boteza] cu Duhul sfânt” etc…). 

Păgânismul vechi, politeist, impregnează astfel profund vocabularul creștin al Georgiei și ar merita să reflectăm la ce s-a petrecut în momentul tranziției, cel al trecerii ezitante de la o religie la alta, zonă gri, cenușie, pe care Frances Yates ar fi numit-o “timpul dintre perioade”.

— (În fotografii: hevsuri georgieni pe la 1900. Hevsurii, trăitori în vârful munților, pe piscurile unde în partea cealaltă sunt cecenii, erau încă politeiști la Revoluția din 1917, având un panteon bine studiat și trăind într-o societate tribală, militarizată și egalitară, cu șamani (kadag), temple primitive și armament medieval care i-a făcut pe etnografii georgieni să fantasmeze că aceia ar fi coborâtori din… cruciați!)

O sectă gnostică adoratoare a lui Ioan Botezatorul în Ardealul descris de Grigore Ureche…

Ioan Botezătorul, Leonardo Da Vinci…

Și Transilvania a fost intotdeauna o zonă de mare amestec religios și mare toleranță religioasă. Deși religia oficială a regatului maghiar medieval a fost de la inceput catolicismul, grupuri etnice heterogene și militarizate precum iașii (jászok, oseții) sau cumanii (kunok) și-au putut păstra cutumele păgâne, politeiste sau animiste, suficient de tardiv pentru ca lucrul să fie menționat în scris.

După Reformă, toate grupurile de protestanți imaginabile și toate sectele rupte de Roma și-au găsit refugiu în Ardeal, oază de toleranță în timpul războaielor de religie care pustiau țările germane. Ba chiar, în vremea în care Buda era ocupată de turci, iar Ardealul prospera ca entitate autonomă, principele Mihály Apafi a fost un filoturc și anti-habsburg, bănuit chiar a se fi convertit în ascuns la islam.

Grigore Ureche (1590 -1647), în Letopisețul țărâi Moldovei, scrie astfel despre religiile din Ardeal :

Ungurii nu țin tot o lége, ce în patru sau în cinci legi suntu împărechiați, că unora le zic calvini, altora lotori, altora calandoș, ce să chiiamă pre limba lor lége direaptă, alții-i chiiamă verăș ianoș, carii credu în Ioan Botezătoriul, iară de Hristos nimica nu să atingu, alții chiiamă sombotași, carii credu légea jidovască, alții-i chiiamă papistași, carii cred pănă în jumătate légea grécească, de aceștiia se află la Ardeal, iară la Unguriia céa Mare foarte prea puțini. Aceștiia au și icoane în bisérică și cruci pre bisérică, încă și pre la casile lor să află cruci. Aceștia nici la o treabă a biséricii nu poftescu pre aceialalți unguri, nici-i iubescu. Mai bucuroși să margă la bisérica românească decâtu la capiștea aceloralalți unguri.

Intrigantă aici e mențiunea : alții-i chiiamă verăș ianoș, carii credu în Ioan Botezătoriul, iară de Hristos nimica nu să atingu…

Ureche nu a putut inventa o asemenea sectă. La prima vedere putem bănui că el vorbea acolo de Cavalerii Ospitalieri, cei din care avea să iasă Cavalerii de Malta, sau Ioaniții, la care Ioan Botezătorul a jucat, în istorie, un mare rol simbolic. La urma urmei, rivalii Ioaniților, Templierii, măcelăriți de un rege al Franței ahtiat de arginți, erau bănuiți a adora figura sinistră a lui Baphomet… de ce atunci Ioaniții (cavalerii de Malta) nu ar putea fi percepuți ca adorându-l pe Ioan Botezătorul? Că doar de-aia le spune ioaniți.

In realitate, nu există nicio mărturie în favoarea unei asemenea supoziții. Cavalerii de Malta nu l-au adorat niciodată pe Ioan Botezătorul. In schimb, a existat o religie care îl adora pe Ioan Botezătorul mai mult decît pe Isus și care mai are și astăzi câteva zeci de mii de fideli in Orientul Apropiat, în special în Irak, dar care s-a întins în tot Levantul și ai cărei discipoli au putut emigra în parte spre vest, în Europa, așa cum s-a răspândit și dualismul gnostic din care aveau să iasă bogomilii balcanici și catharii occidentali: mandeismul.

Pentru mandeeni, eterni persecutați, și din care mai rămâni doar cîteva mii și astăzi în Irak și Iran, Ioan Botezătorul e polul mistic și profetul prin excelență, în vreme ce Isus a fost doar un coțcar și un fals profet.

Este singura religie, un cult levantin urcător din Antichitate și ușor de exportat, care corespunde descrierii lui Grigore Ureche despre bizara sectă a acelor ardeleni “verăș ianoș, carii credu în Ioan Botezătoriul, iară de Hristos nimica nu să atingu“…

Mandeenii, ca și bogomilii și catharii, dar și acei yezidi care încă mai există astăzi printre kurzii din Irak, perpetuau doctrine gnostice dintre care unele au ajuns in Europa in perioada tulbure a cruciadelor. A presupune o fixare temporară și firavă a cultului în Ardeal e o ipoteză care ar explica remarca naivului, dar extrem de inteligent cronicar Ureche.