Autorul la umbra măreției lui Traian.

Pentru a reveni la minciuna pioasă din manuale cu vitejia dacilor figurată pe columnă, o analiză atentă, imagine cu imagine, a acestei “benzi desenate” de propagandă imperială, inaugurată la 8 ani după război (A.D. 113), arată cu totul altceva: Traian e figurat întotdeauna proaspăt și gata de luptă, uneori chiar luptând, ba chiar și călare și efectuând sacrificii zeilor (căci Traian deținea și funcția importantă religios de “Pontifex Maximus” = “Suveran Pontif”, titlu moștenit ulterior de Papii creștini).

Traian este mereu în fruntea luptei, i se prezintă capete de daci (ba chiar avem și imaginea unui auxiliar roman care duce un cap de dac ținându-l cu dinții de păr e o prefigurare a decapitării lui Decebal), în schimb prima reprezentare a regelui dac pe columnă e jalnică: Decebal este arătat pitit în “background”, deloc în luptă, ascuns între copaci în spatele unei retrageri haotice a dacilor care își cară morții și răniții.

Nu doar că Decebal se pitește în pădure, în vreme ce Traian, călare, îi gonește pe daci,

dar capul lui este — detaliu deloc nesemnificativ — lângă o ferestruică a coloanei (care e goală pe dinăuntru și se poate ajunge până în vârf, pe trepte), ferăstruicile servind si pentru aerisirea interiorului, dar si pentru o eventuală mânjire cu scuipat a figurilor hidoase de lângă ele.

Teroarea ca tehnică psihologică

Când ne gândim cu duioșie la cultura latină, la imperiul roman și la felul în care Roma, limba, filozofia și literatura latină combinate cu cultura greacă au fost la baza Europei noastre, uităm cu totul violența extremă în care se putea trăi în Antichitatea romană.

Nu e vorba doar de spectacolul frecvent al morții violente care era expus scabros chiar și în fața copiilor în acele lupte de gladiatori, ci și de episoade frecvente în istoria Romei care de obicei sunt trecute cu vederea sau expediate rapid în cărțile de istorie: împărații își asasinau frații sau chiar tații. Un episod celebru care a marcat spiritele chiar și atunci a fost, în 43 î.e.n. moartea violentă a lui Cicero, cel mai mare orator și scriitor al Antichității republicane, bănuit că ar fi complotat împotriva lui Marcus Antonius, Cicero care a fost prins de militari pe când fugea – vinovat sau nu, prea puțin conta atunci – și decapitat pe loc fiind, capul și mâinile lui, cele cu care scrisese cele mai importante discursuri ale Antichității, au fost expuse la vedere ca niște sinistre și jalnice trofee și semn de avertisment chiar în Forum-ul roman, unde peste un secol și jumătate avea să-și ridice Traian acea columnă pe care vedem de asemenea scene de o violență excepțională.

De altfel, nu doar columna lui Traian arată sumedenie de masacre și decapitări pe care noi nu le vedem în manualele de istorie, ci chiar și columna rivală a marelui împărat filozof care i-a succedat câteva decenii mai târziu, Marcus Aurelius, cel care a masacrat într-un mod ce astăzi ar putea fi numit “genocid” o serie de triburi germanice și, dintr-o vanitate prea puțin filozofică, dacă ne gândim la scrierile sale de inspirație stoică, acele aforisme filozofice care ni s-au transmis până azi, Marcus Aurelius a ridicat o coloană și mai înaltă decât cea a lui Traian (din vanitate, desigur), pe care vedem niște scene de masacru ca într-un un film “gore” care ar trebui interzis chiar și adolescenților, adevărate scene dintr-un snuff movie.

Se vede că stoicismul imperial avea limitele lui. Și poate că aici se află cea mai mare ironie istorică. Marcus Aurelius, filosoful stoic, omul care scria despre fragilitatea vieții și despre vanitatea gloriei, a lăsat un monument mai violent, mai înspăimântător și mai apocaliptic decât pragmaticul Traian. De parcă însăși Roma, obosită de propria ei măreție, începuse deja să viseze coșmaruri sculptate în marmură.

Dar și Cezar, deși nu ne-a transmis nimic grafic, ne-a lăsat în schimb o descriere detaliată a masacrelor de neimaginat prin care a făcut el să treacă anumite populații și triburi în Galia, în celebra sa autobiografie războinică «De Bello Gallico».

Vedem astfel că în mentalitatea romană s-a practicat dintotdeauna o psihologie a terorii și violenței fără limite care, am putea spune, nu este departe de preceptele justificării violenței oarbe din acel “Al Qaeda Training Manual” găsit după distrugerea Statului Islamic (Daesh). Violența extremă, chiar dacă pare gratuită, este o armă și cu dimensiuni psihologice, menită a înspăimânta populațiile civile, în primul rând. Cei care practică asemenea crime în masă, cum o făceau romanii, nu sunt nebuni și dezechilibrați.

O triplă comparație

Putem astfel compara, din punct de vedere al violenței folosite, suprimarea celților de către Caesar (Cezar), cea a dacilor de către Traian și cea a germanilor de către Marcus Aurelius, căutând să vedem dacă vreuna din cele trei poate fi considerată un “genocid” (în sensul recunoscut astăzi internațional juridic al termenului, nu cum e folosit cu ușurătate de jurnaliști și ONG-iști).

Vedem că există o ironie crudă în felul în care Antichitatea își expunea violența fără rușine, aproape pedagogic. Romanii nu ascundeau masacrele, nu le îngropau în jargon birocratic și nici nu inventau expresii precum „daune colaterale”. Dimpotrivă: le sculptau pe monumente, le descriau în cărți și le transformau în legitimare politică.

Dacă privim comparativ campaniile lui Julius Caesar în Galia, ale lui Traian în Dacia și ale lui Marcus Aurelius împotriva germanilor marcomani și quazi, observăm trei tipuri diferite de violență imperială. Toate sunt extreme după standardele moderne. Dar adevărul e că numai una se apropie cu adevărat de ceea ce am putea numi azi „genocid”.

Mai întâi trebuie spus ceva esențial: romanii nu urmăreau în mod normal exterminarea biologică totală a popoarelor cucerite. Imperiul avea nevoie de contribuabili, sclavi, recruți și teritorii productive. Un popor viu și supus era mai util decât un pustiu fumegând. De aceea, multe războaie romane erau atroce, dar nu genocidare în sens modern. Obiectivul era distrugerea rezistenței politice și militare, nimicirea elitelor, nu dispariția completă a unui grup etnic.

Și totuși, există excepții. Iar cazul lui Caesar este cel mai apropiat de o politică de anihilare.

Genocidul mândru al lui Cezar

În De Bello Gallico, Commentarii de Bello Gallico, Cezar (Caesar) descrie cu o răceală aproape contabilă distrugerea triburilor galice și germanice. Uneori tonul lui e atât de calm încât devine înspăimântător. Relatează masacre, incendieri de sate, vânzări masive în sclavie și execuții colective fără vreo tresărire morală. În celebrul episod al triburilor usipeților și tenctherilor — refugiați germanici care încercaseră să traverseze Rinul ca să scape de suebi— Caesar admite practic faptul că a atacat populații aflate într-un stadiu de negociere cu romanii și că apoi cavaleria lui a măcelărit grupuri enorme de oameni fugind în panică, inclusiv femei și copii. Sursele antice vorbesc despre sute de mii de morți, cifre cel mai probabil exagerate, dar chiar și reduse drastic rămâne acolo un măcel.

Mai grav este cazul eburonilor, conduși de Ambiorix. Furios după o revoltă locală, Caesar ordonă practic ștergerea tribului de pe fața pământului. Invită chiar triburile vecine să participe la jaf și exterminare. Textul lui sugerează limpede intenția de a face să dispară numele și existența eburonilor ca grup distinct al galilor. Dacă folosim definiția modernă a genocidului — intenția de a distruge total sau parțial un grup etnic — atunci aici suntem foarte aproape de un exemplu antic autentic de genocid. Nu unul industrial, desigur, nu de tipul secolului XX, dar conceptual surprinzător de apropiat.

Paradoxal, Caesar era și un mare pragmatic. După ce devasta o regiune, integra supraviețuitorii în sistemul roman. Galia însăși avea să devină rapid una dintre cele mai romanizate și prospere părți ale Imperiului. Dar faptul că ulterior teritoriul a prosperat nu anulează violența inițială. Cucerirea Galiei a fost probabil unul dintre cele mai sângeroase conflicte din istoria Europei pre-moderne.

Pragmatismul lui Traian

Cazul lui Traian și al dacilor este diferit. În imaginarul românesc modern există două extreme ridicole: fie Traian apare ca un civilizator blând care vine cu apeducte, băi și latina, precum un funcționar european sosește astăzi cu un powerpoint, fie este un exterminator satanic care distruge o civilizație paradisiacă de hiperboreeni vegetarieni și mistici. Realitatea este mai ambiguă și, tocmai de aceea, mai interesantă.

Războaiele dacice ale lui Traian au fost extraordinar de violente. Columna lui Traian o arată fără menajamente: sate incendiate, capete tăiate, sinucideri colective, deportări, execuții și lungi coloane de prizonieri. Nu vedem deloc acolo propaganda „curată” a modernității. Columna aproape că jubilează în fața supunerii totale a inamicului.

Și totuși, scopul lui Traian nu pare să fi fost exterminarea dacilor ca populație. Dimpotrivă: după război, romanii colonizează intens provincia, exploatează minele, construiesc așezări fortificate și integrează rapid supraviețuitorii în noul sistem. Exterminarea totală n-ar fi avut sens economic. Dacia trebuia să producă aur, taxe și stabilitate.

Au avut însă loc deportări în masă, cum o vedem în vârful columnei, și a avut loc în mod cert și o decapitare sistematică a elitei militare și aristocratice dace. Numeroase reprezentări de pe Columnă sugerează execuții și sinucideri rituale ale nobilimii. Este posibil ca structura politică dacică să fi fost distrusă aproape complet. Dar “dacii” (indiferent ce limbă sau limbi vorbeau) continuă să existe biologic și cultural în provincie.

Așadar, războaiele lui Traian au fost fără îndoială atroce și coloniale, dar nu genocidare în sens strict. Mai degrabă ele seamănă cu multe cuceriri imperiale clasice: violență enormă pentru distrugerea rezistenței, urmată de integrare și exploatare economică.

De altfel, și dacii căutau să aplice metode similare. In basorelieful următor vedem asediul unui fort al dacilor unde pe palisade sunt înfipte capete de oameni, probabil prizonieri romani.

Doar că romanii nu se speriau așa ușor și, apropo de acel “stindard dacic”, cel cu cap de lup sau de dragon care cică „șuiera și speria dușmanii“, am mai spus că e doar o prostioară romantică. Stindardul nu șuiera și nu speria dușmanii. În Antichitate, toate armatele aveau orori și monștri pe steag și scuturi, de la iberii care ni l-au dat pe împăratul Traian până la hoardele sciților și sarmaților.

Și apoi cum era să sperie în așa hal o arătare pe băț? Adică legionarii aceia romani, echivalentul forțelor speciale SEAL americane de azi, care se bătuseră cu canibali prin Africa, parți în Babilonia și în Caucaz și tăietori de capete ce răcneau în limbi fără vocale, păi se speriau ăia de un steag cu cap de câine presupus a bâzâi?

Mizeria morală a filozofului Marcus Aurelius

În fine, campaniile lui Marcus Aurelius împotriva marcomanilor și quazilor, în timpul războaielor marcomanice, au un caracter iarăși diferit. Aici Imperiul nu mai este într-o fază ofensivă triumfătoare, ca sub Cezar sau Traian, ci defensivă și anxioasă. Triburile germanice presau frontiera dunăreană într-un moment de criză: epidemii, depopulare, probleme economice și militare.

Marcus Aurelius, filosoful stoic care astăzi apare pe coperți motivaționale pentru directori de corporație obosiți, conduce atunci unele dintre cele mai brutale războaie de frontieră ale Romei. Sursele descriu devastări masive, deportări și represalii fără limite. Dar obiectivul nu era exterminarea germanilor, ci împingerea lor înapoi și stabilizarea graniței.

De altfel, romanii practicau frecvent relocarea barbarilor în interiorul Imperiului (au făcut-o și cu dacii, o vedem pe columnă). Germanii capturați deveneau coloniști, auxiliari sau recruți. Roma avea nevoie disperată de oameni. Din acest motiv, campaniile lui Marcus Aurelius sunt cele mai puțin apropiate de ideea de genocid dintre cele trei exemple date.

Diferența fundamentală este că Caesar cucerea pentru glorie personală și bogăție, Traian pentru expansiune imperială și resurse, iar Marcus Aurelius lupta pentru supraviețuirea frontierelor. Natura violenței reflectă aceste scopuri diferite.

Naturalețea tehnicii genocidare

Ceea ce șochează însă cu adevărat cititorul modern este altceva: naturalețea violenței. Romanii nu simțeau nevoia să se justifice moral în felul modern. Victoria legitima totul. Un împărat triumfător sau un general victorios era validat de zei, de Senat și de istorie. Cadavrele deveneau decor politic.

Teroarea joacă un rol în general camuflat în această spirală hipnotică care e Columna lui Traian, iar asta spune cel mai mult despre Roma: Imperiul nu ascunde oroarea. O transformă în marmură, iar cadavrele devin argumente politice.

O demonstrație pedagogică de teroare

Columna lui Traian este, printre multe alte lucruri, o demonstrație publică de teroare. Tocmai asta uităm adesea când o privim astăzi ca pe un obiect estetic, un muzeu vertical de marmură sau o bandă desenată imperială. Pentru romani, ea nu era doar artă. Era avertisment. Era pedagogie politică, un mesaj adresat simultan Romei, provinciilor și barbarilor: iată ce pățește cine rezistă.

Iar violența de pe Columnă nu este accidentală și nici excesivă după standardele epocii. Dimpotrivă: ea este surprinzător de disciplinată. Nu vedem acolo orgii de sânge gratuite, ci violență ritualizată și administrativă, aproape birocratică. Exact ca în comentariile lui Cezar din De Bello Gallico.

Cezar descrie măceluri cu calmul unui contabil agricol. Un trib este „exterminat”, zeci de mii sunt vânduți ca sclavi, sate întregi sunt arse — și tonul rămâne rece, aproape tehnic. Celebrul episod al asediului de la Avaricum este revelator: romanii ucid practic întreaga populație a orașului, iar Cezar notează aproape indiferent că din zeci de mii au scăpat doar câteva sute. Nu există indignare morală, pentru că scopul textului nu este compasiunea, ci legitimarea puterii.

Aceasta este cheia Columnei lui Traian: violența trebuie văzută public pentru că puterea romană însăși era teatrală. Imperiul nu putea exista doar prin administrație și drumuri. El trebuia să producă permanent spectacolul invincibilității.

Romanii înțeleseseră ceva foarte profund despre psihologia colectivă: cruzimea discretă nu impresionează. Cruzimea monumentalizată, în schimb, educă. De aceea, pe Columnă apar: sate incendiate; oameni decapitați; capete expuse; sinucideri colective; prizonieri; femei și copii izgoniți; și acea uimitoare succesiune de trupuri căzute, care urcă în spirală spre cer ca o liturghie a dominației.

Și totuși, paradoxal, Columna este mai puțin violentă decât realitatea. Asta e partea tulburătoare.

Când comparăm imaginile cu ceea ce știm despre războaiele romane, observăm că sculptorii au cenzurat enorm. Nu vedem violuri. Nu vedem torturi explicite. Nu vedem intestine și mutilări de câmp de luptă. Nu vedem sclavia în dimensiunea ei industrială. Romanii nu doreau haos. Ei căutau doar să pară stăpânii ordinii universale.

Aici intervine diferența dintre barbar și roman. Barbarul poate omorî din furie. Romanul ucide legitim, juridic, rece. Asta este ideologia imperială. Violența romană trebuie să pară necesară și chiar morală. Pe Columnă, Traian apare aproape mereu calm. Nu îl vedem într-o furie necontrolată, nu taie capete personal ca un erou homeric. El doar administrează calm războiul. Primește delegații. Judecă. Supraveghează construcții. Sacrifică zeilor. Vorbește trupelor.

Ca propagandă, asta este extraordinar de modern. Columna nu glorifică doar victoria militară, ci managementul violenței.

De aceea, Columna nu trebuie citită ca un „reportaj fotografic”. Ea funcționează mai degrabă ca reliefurile asiriene sau ca anumite imagini contemporane de „shock and awe”. Imperiul trebuie să fie perceput ca inevitabil. Asirienii făceau deja asta cu aproape un mileniu înainte: împărații lor decorau palatele cu scene de jupuiri de vii, trageri în țeapă și piramide de capete. Diferența este că romanii sunt mai sofisticați propagandistic. Ei ascund groaza sub calm administrativ.

Și există încă un element esențial: publicul roman era deja obișnuit cu violența ca divertisment civic. Am spus-o: în Roma lui Traian: gladiatorii se măcelăreau în arenă; execuțiile publice erau spectacole; animalele sfâșiau condamnați; iar triumful militar însuși era un teatru al umilirii dușmanului învins. În timpul triumfurilor, regii învinși erau plimbați în lanțuri înainte de a fi executați. Exact asta se întâmplase cu Vercingetorix după războaiele galice ale lui Cezar. Fusese ținut ani întregi prizonier pentru a fi exhibat triumfal și apoi strangulat ritualic. Prin urmare, un monument fără violență ar fi părut fals. Victoria însăși trebuia demonstrată vizual.

Mai mult: Columna era și un mesaj intern pentru romani. Ea justifica enormul cost uman și financiar al războaielor dacice. Campaniile lui Traian au fost cumplit de scumpe și mult mai dificile logistic și în pierderi umane decât lasă propaganda să se înțeleagă. Iar aici apare poate aspectul cel mai neliniștitor: violența monumentală produce consens politic. Populația Romei trebuia să vadă că dușmanul era numeros și feroce, că războiul fusese necesar și că împăratul salvase ordinea lumii. Imperiile moderne folosesc alte tehnologii, dar aceeași logică: violența trebuie să fie vizibilă, însă legitimă estetic și moral.

În fond, Columna nu celebrează sadismul. Ea celebrează monopolul roman asupra “violenței legitime”. Și poate tocmai de aceea continuă să fascineze atât de tare. Pentru că sub marmura aceea albă și sub eleganța compoziției se ascunde ceva profund recognoscibil: mecanismul etern prin care statele transformă moartea în spectacol pedagogic.

Columna lui Traian – scena torturii de către femei…

Una din cele mai cumplite scene de pe columna lui Traian nu este cea a prezentării unor căpățâni de daci lui Traian (de fapt sunt două asemenea scene), în care împăratului i se oferă capete de daci care, putem presupune, erau “căpetenii” ale barbarilor, ci scena numerotată convențional 45, altfel zis din timpul primului război (101-102), scenă în care niște femei dezlănțuite supun celor mai cumplite cazne un grup de prizonieri goi, priponiți și legați, pe care furiile îi chinuie, probabil până la moarte, cu cuțite și torțe aprinse.

Scena a dat naștere multor interpretări, principala fiind că e vorba de femei dace care se răzbună pe prizonieri romani pentru dezastrul dezlănțuit și pentru bărbații lor omorâți. Problema este că prizonierii, pletoși și bărboși, nu par deloc romani, care sunt întotdeauna convențional reprezentați rași proaspăt și cu părul tăiat scurt.

Cum Columna este un complex de simboluri convenționale, o bandă desenată destinată spectatorilor analfabeți (precum icoanele creștine în Evul Mediu), nimic nu este lăsat acolo la voia întâmplării, toate semnele și simbolurile sunt clare. Prizonierii aceia nu pot fi decât daci legați și lăsați pe mâinile unor femei din regiunea Moesiei, la sud de Dunăre, acolo unde dacii obișnuiau să efectueze raiduri banditești, jefuind și omorând. Lucrul nu a generat doar “operațiunea specială” a lui Traian în Dacia, dar era știut de antici, ba chiar prezentat cu mândrie de istoricii români și de cei care practică astăzi happeninguri de “re-enactment” daco-traco-getic, găsind că e ceva cu care te poți făli — că daco-geții erau teroarea vecinilor.

Herodot scria astfel despre traci că «ei privesc drept cea mai mare onoare a nu munci; a ara pământul este pentru ei tot ce poate fi mai înjositor, dar a trăi din pradă socot ei că este îndeletnicirea cea mai nobilă» (Herodot, V, 6 [unul dintre fragmentele ținute ascunse de manualele noastre de istorie])“.

Iar istoricul nostru Alexandru Xenopol constata cu nonșalanță: „Se vede deci că geţii practicau prea puţin agricultura şi că trăiau, ca popoarele nomade, mai mult din prădăciunile vecinilor“ (Xenopol, «Istoria românilor», vol. I, „Formarea naţionalităţii române“).

Scena pare astfel clară: prizonierii daci (cică strămoșii noștri) au fost dați de oamenii lui Traian pe mâna unor văduve din ținuturile vecine prădate de aceștia… păi să ne ferească Jupiter, Zalmoxe, sau cine-o fi Cel de Sus de furia una asemenea creaturi!…

 

.