În România, dar și în întregul bloc estic, fost comunist, nu a existat niciodată valul de entuziasm creat de această formă de artă grafică, de narațiune vizuală, care e banda desenată (BD), sau romanul grafic. Sigur, sub influența revistei franțuzești Pif, care era un supliment cultural săptămânal pentru copii și adolescenți al cotidianului Partidului Comunist francez L’Humanité, care se găsea sporadic și la chioșcuri în România, Pif care a lansat personaje și creatori de benzi desenate influenți până astăzi, precum Hugo Pratt, creatorul lui Corto Maltese, sau benzi desenate cum sunt cele din seria Asterix, fără echivalent în Estul Europei, în România, banda desenată inspirată din cultura populară occidentală, de la foarte belgianul Tintin încoace, a avut doar încercări timide în reviste pentru copii (“pionieri”), cum a fost Cutezătorii, unde apăreau aventurile în BD ale unui voinic medieval pe nume Dan Buzdugan.

Inițiativa Humanitas de a traduce și publica aceste două albume cu aparență înșelător inocentă merge dincolo de un simplu test. Este vorba de:

«Eu, Iulius Caesar», de Alfred de Montesquiou / Névil, și «Marcus Aurelius, împăratul stoic: Verissimus» de Donald J. Robertson  / Zé Nuno Fraga.

Cele două albume sunt mult mai mult decât un divertisment pentru adolescenți sătui de TikTok… sunt o adevărată inițiere în narațiunea istoriei expusă fără suliman. 

Cezar, Marcus Aurelius și banda desenată (BD) ca artă și instrument didactic

Într-un ludic și foarte instructiv articol, marea istorică Mary Beard lăuda filmul lui Ridley Scott “Gladiator” pentru modul în care arăta cum un film poate fi simultan un divertisment narativ vizual, dar și un instrument didactic. Filmul mai avea o calitate: arăta, în episodul ultra-violent care îl deschide, cel al masacrării triburilor germanice de către împăratul filosof Marcus Aurelius cum romanii se puteau deda la atrocități sistematice, iar cele comise de către Caesar / Cezar în Galia (cu care el se laudă nonșalant în De Bello Gallico) nu erau cu nimic mai prejos, ba chiar dimpotrivă, de cele pe care aveau să le săvârșească ulterior Traian în Dacia și Marcus Aurelius în Germania. 

Ei bine, avem aici două albume, “romane grafice” foarte diferite ca stil, grafică și tehnici narative, însă extrem de utile celor care vor să-și reîmprospăteze cunoștințele de istoria Romei sau pur și simplu să se inițieze în istoria autentică, nefardată. 

Ambele albume deapănă grafic, cu narațiunea în off la persoana I a personajului întreagă viață a celor doi. «Eu, Iulius Caesar» este, desigur, primul “dictator” pe viață al Romei, iar viața îi e povestită de el însuși până la ultimul banchet înainte de-a fi asasinat. În celălalt album, Marcus Aurelius face același lucru, pe patul de moarte, mistuit de ciumă.

Pe Marcus Aurelius îl știu si cei care nu citesc filosofie, căci e împăratul bătrân și bărbos asasinat de fiu-su în «Gladiator». (Scenă de altfel plauzibilă, ba chiar avem un episod similar în clasicul film «Caligula».). Îl știu însă și cei și cele care urmăresc reel-uri cu citate motivaționale din împăratul-filosof pe TikTok, Facebook și Instagram, căci «Gânduri despre sine însuși» e cartea de căpătâi a noului val de psihoterapie stoică 2.0.

În ambele albume, autorii nu-și permit niciun fel de îndepărtare de la biografia știută a lui Cezar și Marcus Aurelius, dar o ilustrează dinamic și furnizează fără a apăsa gros și didactic o lungă serie de informații despre lumea romană, de la ospețele celor bogați unde convivii petreceau alungiți pe paturi, până la căsătoriile aranjate între familiile de patricieni și “cursus honorum”, cariera oficială la care patricienii înstăriți aveau acces odată împliniți 30 de ani 

«Eu, Iulius Caesar» este pe deasupra o biografie modernizată în cheie psihanalitică: – nu doar că Cezar însuși întreține mitul că el s-ar fi născut prin spintecarea chirurgicală a mamei sale,

dar adult, trimis să comande o provincie iberică (de unde avea să provină și viitorul împărat Traian), Caesar are coșmaruri în care se împerechează cu mumă-sa. 

La nivel grafic, «Eu, Iulius Caesar» se arată cel mai neconvențional vizual. Are mult dinamism grafic, folosind deodată o pagină întreagă acolo unde alții ar fi oferit doar o “căsuță” (cadrele grafice care sunt cărămiduțele narative ale unei BD): De pildă o pagină întreagă:

apoi iată contrastul grafic dintre două pagini în succesiune, față în față (pp. 76-77):

cum vedem, Cezar “sparge” convenția grafică intrând din afara “căsuțelor”, dar în mod sistematic în acest album marginea căsuței este deseori depășită, printr-un dinamism și vizual și efect grafic cunoscute, desigur, în pictură încă de la Renaștere (trompe-l’œil), dar folosite în BD abia de prin anii 1970, de desenatori și conceptori precum francezul Philippe Druillet, sau mai târziu în SUA de Frank Miller:

Alteori, avem un decupaj arhitectural violent, cu linii oblice de fugă a ochiului, ca în plin măcel:

 

Ambele albume au, de altfel, o abordare foarte cinematografică, chiar și. a ororii, cu unghiuri neașteptate:

Întâlnim apoi și multe clins d’œil spre istoria artei, precum această căsuță unde recunoaștem imediat o frescă italiană din sec. XIX (1888) a lui Cesare Maccari: «Cicero îl denunță pe Catilina» (fresca în partea de jos). Autorii au delicatețea de a nu sublinia sau pune în evidență asemenea mises en abîme, ele însă fac deliciul cititorului fie el și iconograf amator.:

 

În ambele albume, datele istorice și geografia imperiului sunt prezentate foarte elegant, fără insistență, astfel încât firul narațiunii să poată fi lesne urmărit și fără a reține acele cifre, date și parametri, de ex:

Dar mai ales, nu e nimic romanțat acolo… Atrocitățile comise de romani se întind de-a lungul paginilor, luate textual din lăudăroșeniile lui Cezar însuși, care se mândrea cu metodele lui de exterminare (un milion de morți estimați în Galia), inclusiv a femeilor și copiilor:

… dar ceva mai departe toți aceștia sunt măcelăriți, sau se ucid între ei pentru a nu fi capturați:

Și Cezar și filozoful stoic Marcus Aurelius au comis ceea ce am numi astăzi “crime împotriva umanității”.

Familiaritatea cu violența și moartea brutală apare și istoria lui Marcus Aurelius încă din copilăria acestuia:

Cum o voi arăta și în viitoarea mea carte de decriptare a benzii desenate de propagandă imperială care este «Columna lui Traian»:, nu e vorba acolo doar de spectacolul frecvent al morții violente care era expus scabros chiar și în fața copiilor în luptele de gladiatori, ci și de episoade frecvente în istoria Romei care de obicei sunt trecute cu vederea sau expediate rapid în cărțile de istorie: împărații își asasinau frații sau chiar tații. Un episod celebru care a marcat spiritele chiar și atunci a fost, în 43 î.e.n. moartea violentă a lui Cicero, cel mai mare orator și scriitor al Antichității republicane, bănuit că ar fi complotat, Cicero care a fost prins de militari pe când fugea – vinovat sau nu, prea puțin conta atunci – și decapitat pe loc fiind, capul și mâinile lui, cele cu care scrisese cele mai importante discursuri ale Antichității, au fost expuse la vedere ca niște sinistre și jalnice trofee și semn de avertisment chiar în Forum-ul roman, unde peste un secol și jumătate avea să-și ridice Traian acea columnă pe care vedem de asemenea scene de o violență excepțională.

De altfel, nu doar columna lui Traian arată sumedenie de masacre și decapitări pe care noi nu le vedem în manualele de istorie, ci chiar și columna rivală a marelui împărat filozof care i-a succedat câteva decenii mai târziu, Marcus Aurelius, cel care a masacrat într-un mod ce astăzi ar putea fi numit “genocid” o serie de triburi germanice și, dintr-o vanitate prea puțin filozofică, dacă ne gândim la scrierile sale de inspirație stoică, acele aforisme filozofice care ni s-au transmis până azi, Marcus Aurelius a ridicat o coloană și mai înaltă decât cea a lui Traian (din vanitate, desigur), pe care vedem niște scene de masacru ca într-un un film “gore” care ar trebui interzis chiar și adolescenților, adevărate scene dintr-un snuff movie.

Se vede că stoicismul imperial avea limitele lui. Și poate că aici se află cea mai mare ironie istorică. Marcus Aurelius, filosoful stoic, omul care scria despre fragilitatea vieții și despre vanitatea gloriei, a lăsat un monument mai violent, mai înspăimântător și mai apocaliptic decât pragmaticul Traian. De parcă însăși Roma, obosită de propria ei măreție, începuse deja să viseze coșmaruri sculptate în marmură.

Dar și Cezar, deși nu ne-a transmis nimic grafic, ne-a lăsat în schimb o descriere detaliată a masacrelor de neimaginat prin care a făcut el să treacă anumite populații și triburi în Galia, în celebra sa autobiografie războinică «De Bello Gallico».

Vedem astfel că în mentalitatea romană s-a practicat dintotdeauna o psihologie a terorii și violenței fără limite care, am putea spune, nu este departe de preceptele justificării violenței oarbe din acel “Al Qaeda Training Manual” găsit după distrugerea Statului Islamic (Daesh). Violența extremă, chiar dacă pare gratuită, este o armă și cu dimensiuni psihologice, menită a înspăimânta populațiile civile, în primul rând. Cei care practică asemenea crime în masă, cum o făceau romanii, nu sunt nebuni și dezechilibrați.

Ăsta este unul din principalele merite ale celor două albume: știm deja că atât Caesar cât și Marcus Aurelius erau ceea ce am numi astăzi intelectuali rafinați. Ambii au scris, iar scrierilor lor ne-au rămas și sunt admirate. Demitizarea lor echivalează aici cu o umanizare. Dar ce umanitate? Când ne gândim cu duioșie la cultura latină, la imperiul roman și la felul în care Roma, limba, filozofia și literatura latină combinate cu cultura greacă au fost la baza Europei noastre, uităm cu totul violența extremă în care se putea trăi în Antichitatea romană. Două albume mai mult decât utile