mah

Studiul și decorticarea Islamului pentru folosul politicienilor, dar și al marelui public, a înlocuit ceea ce fusese „kremlinologia” pentru ultimele decenii ale Războiului Rece.

Ca și în cazul „kremlinologiei”, „islamologia” vine deseori cu aceleași cohorte de impostori, specialiști improvizați și experți plicticoși, cu discursul amorf, de la care fură vedetele mediatice ale zilei ce vor să ne explice funcționarea inamicului.

Deja acum două decenii, în cartea sa Covering Islam (1997, cu subtitlul: Cum media și experții decid cum vedem restul lumii), răposatul Edward Said râdea de „islamologii” occidentali care nu cunosc nici una măcar din marile limbi ale Islamului (araba, turca sau persana) și care în cărțile si articolele lor oferă doar o bibliografie in engleză.

Said o cita de pildă pe ziarista de la New York Times, Judith Miller, care a publicat o serie de carti despre Islam, dar căreia, cum scria Said, „o întreagă bibliotecă de autori și teologi musulmani îi va rămâne închisă si inaccesibilă pe vecie”.

Kremlinologii aveau ca specialitate descifrarea, de pildă, a semnificației așezării, la tribuna oficială din Piața Roșie din Moscova, în timpul marilor defilări militare, a cutărui sau cutărui oficial sau general. O presupusă specialistă precum academiciana franceză Hélène Carrère d’Encausse a rămas chiar vestită pentru teoria ei care prezicea sfârșitul și destrămarea URSS-ului, teorie atrăgătoare, însă falsă și absurdă, pentru că URSS-ul avea să se destrame din cu totul alte motive decât cele anunțate de ea. Hélène Carrère d’Encausse prezicea că sfârșitul URSS-ului avea să vină de la foarte marele și crescândul număr de musulmani din Asia Centrală și Caucaz, cu demografia galopantã. Va veni o vreme, spunea ea, când masa recruților din armata sovietică avea să fie compusă in special din musulmani. Atunci, aceștia se vor revolta militar. Reformele lui Gorbaciov au infirmat însă cu totul prezicerile distinsei autoare din Franța.

„Islamologia”, sau „jihadologia”, este astăzi, așadar, un domeniu de studii si expertiză extrem de complex, cel puțin la fel de complex pe cât era in trecut „kremlinologia”. Trebuiesc cunoscute exegeza Coranului si hermeneutica Islamului din punctul de vedere al celor care îl practică, trebuie știute și practicate limbile respective, fără de care nu există accesul direct la texte. In contextul în care teologii islamici înșiși se anihilează reciproc pentru o nuanță gramaticală în ceea ce se numește tafsir, exegeza Coranului, e grotescă pretenția unor intelectuali occidentali care se autoproclamă „experți in Islam” sau în „jihadologie” pentru că ei au „citit Coranul”… în traducere, desigur. Așa cum existau înainte kremlinologi care nu știau limba rusă și erau incapabili să citească Pravda în original, există astăzi islamologi, jihadologi, care nu cunosc nici una din limbile Islamului. Germania a avut, de pildă, pseudo-specialiști în Islam precum jurnalistul Peter Scholl-Latour, sau vedete literare romantice, presupuse specialiste in sufism, cum a fost și a rămas Annemarie Schimmel.

Mulți „kremlinologi” nu vorbeau limba rusă. Fenomenul se repetă azi cu acei islamologi care nu vorbesc nici arabă, nici persană sau turcă. In Franța, răspunzând reproșului lui Gilles Kepel că el nu vorbește arabă, Olivier Roy se indigna zilele trecute în Libération: „Mi se reproșează că nu știu araba… Dar nu folosește la nimic să vorbești araba prin mahalalele industriale din Franța”… acele mahalale industriale de unde veneau jihadiștii.

Sigur, e adevărat că mulți dintre tinerii jihadiști din Franța sau Belgia nu știu araba sau, dacă o vorbesc, atunci e vorba de araba din Maroc sau Algeria, practic o altă limbă decât cea vorbită in Siria sau Irak.

Specialiștii occidentali, însă, nici nu merg astăzi in Siria si Irak, pentru ca nu se poate călători acolo, si se bazează pe articolele puținilor ziariști care ajung in zonă. Oarecum așa cum un sovietolog autentic precum Alexandre Bennigsen reușise să reconstituie structura si funcționarea confreriilor musulmane sufi în URSS bazându-se aproape exclusiv pe presa sovietică, citind asadar in filigran si interpretând, exact cum facem noi astăzi cand analizăm ideologia si functionarea sectelor gnostice din antichitate pe baza textelor polemice ale dușmanilor și asupritorilor lor, părinții bisericii creștine.

Gilles Kepel, in schimb, pleacă de la premisa inversă si acuză influența salafismului, islamul de tip saudit, importat în Europa dupa primul razboi din Golf impotriva Irakului din 1990. Gilles Kepel acuză Islamul însuși. Salafismul se bazează pe doctrina wahhabită, saudită, si a ajuns, prin finanțare permanentă din partea Arabiei si prin nepăsarea si complezenta occidentalilor, sa se impună peste tot ca fiind Islamul autentic. Ceea ce era inițial doar ideologia unei secte din Arabia, combătută militar chiar de catre Imperiul Otoman, a ajuns sa se impună prin impostură ca reprezentând Islamul autentic, global, planetar.

Gilles Kepel, asadar, acuză salafismul ca situându-se la sursa terorismului actual. Expert de teren, el spune: „Mergeți si ascultați ce se predică in unele moschei din Franța.” Evident, Olivier Roy nu poate face asta, pentru că nu știe araba.

Apoi, jihadismul și islamologia trebuie să țină seama și de sofisticarea și modernizarea tehnicilor mediatice jihadiste (aici realitatea dându-i dreptate lui Olivier Roy: acolo unde Osama bin Laden apărea în mesajele sale filmat prost într-o grotă, vorbind monoton o oră în plan fix, jihadiștii de azi (Daesh și Al-Qaeda bătrânicioasă a răposatului Bin Laden fiind inamici de moarte) au devenit producători de filme. Toate acele clipuri cu decapitări, lapidări, execuții și amenințări postate pe Internet, perfect montate și splendid fimate, arată acum o mare pricepere jurnalistică și estetică din partea jihadiștilor din Daesh, ceea ce Al-Qaeda nici n-ar fi visat.

Fenomenul Islamului în Franța trebuie apoi replantat în contextul precis al republicanismului si laicității de acolo. Oficial, statisticile etnice si confesionale sunt interzise in Franța, așa că nu cunoaștem cifra musulmanilor. Toți francezii sunt doar cetățeni ai republicii, indiferent de origine și religie.

In Belgia vecină, însă, regat federalizat etnic intre flamanzi si valoni, situația este exact opusul celei din Franța, si cu toate astea radicalismul islamic a devenit la fel de extins si primejdios, cum au arătat-o recentele atentate, ceea ce tinde sa infirme teza lui Olivier Roy si a celor ce pun terorismul jihadist pe seama sărăciei și a vieții în mahalalele industriale: majoritatea asasinilor din Franța și Belgia veneau din familii înstărite, care trăiesc nesfârșit mai bine în Franța si Belgia decât in Marocul sau Algeria lor de origine. Nu despre marginalizare socio-economică poate așadar fi vorba.

Toate acestea lasă însă cu totul deoparte fluxul migrator dinspre Siria si Irak. Nu din acolo a lovit monstrul terorismului, prin intermediul refugiaților, ci a venit de la oameni născuți și trăiți în Occident, dar specialiștii, „islamologii” și „jihadologii” încă discută despre cum să interpreteze asta, insultându-se în presă.

Se vor mai putea citi cu folos:

— Teroristul musulman: perdantul radical

— Terorismul și Islamul dezangoasat

— Justiția și drepturile teroriștilor în „societatea deschisă”

— Islam în Bruxelles: Molenbeek = Ferentari cu turbane