Nefiind încă distribuit in cinematografe. fusese singurul film premiat la Oscaruri pe care nu-l vazusem încă (cf. mai jos un link spre un bilanț general al Oscarurilor de anul acesta precum și despre importanța sunetului la cinema).
Room. Oscar de interpretare feminină pentru Brie Larson.
In Canada: o fată răpită de un psihopat. Un copil născut in captivitate, din relațiile ei impuse cu temnicerul siluitor. Un scenariu hiperrealist, bazat pe toate cazurile celebre de asemenea prădători sexuali cunoscute recent : Natascha Kampusch, Fritzl, Marc Dutroux.
Psihopatul din film e de altfel facut sa fie o sosie a lui Marc Dutroux.
Filmul e într-adevăr fascinant, cel putin in prima parte, nu doar prin jocul actriței Brie Larsen, dar si prin cel al copilului. Prima parte, pana la eliberarea mamei si copilului făcut in captivitate cu răpitorul, este absolut impecabilă, fără o falie in scenariu. In partea a doua, insa, se înșiruie in mod parcă fatal o serie de clișee, desi jocul actorilor rămâne la fel de magistral. Păcat însă, iar iritarea vine foarte repede, că totul e acoperit în mod regulat de o muzică insuportabilă, de viori plangărețe si orchestră sfredelitoare in creier.
E mare păcat, pentru ca filmul reușise pana acolo sa depășească toate ingrijoratoarele clișee onirice pe care le-am tot văzut prin filme care abordează recluziunea forțată, de la Old Boy al coreanului Park Chan-wook la Underground al lui Kusturica. Plăcerea estetică ne este însă în Room solid zdruncinată de muzică, iar asta nu e doar un detaliu. E vorba aici de o muzică dezgustătoare, siropoasă, total nepotrivită cu imaginea, cu camera mișcătoare de tip reportaj, cu montajul elegant și jocul actorilor.
Toată această tartină sonoră produce de fapt efectul unui ambalaj hâd, e ca o copertă urâtă. Aici e tot paradoxul unei asemenea construcții, pentru că la un asemenea joc hiperrealist si scenariu epurat de orice detaliu inutil, unde totul este recuperat narativ mai târziu, nu era câtuși de putin nevoie ca o peltea muzicală sa ne sublinieze momentele de pe ecran in care trebuie sa simțim emoție, eventual o lacrimă.
Convenție si paradox. Se pune intrebarea: pentru ce cred regizorii (și mai ales producătorii) că e nevoie de muzică într-un film? Nu este vorba de james Bond (premiu anul acesta, cu Spectre, pentru Best original song: Writing’s On The Wall, de Sam Smith).
Adevarata muzică de film, cea magistrală, autentică, este:
— 1: fie cea de care ne amintim extatic pentru că se lipea perfect pe acțiune si narațiunea vizuală si o îmbogățea (cele cateva măsuri de contrabas din Jaws/Fălci care anunță apropierea rechinului; muzica din Nașul sau cea din The Sting (Cacealmaua) care a readus in actualitate ragtime și pe Scott Joplin.
— sau 2: muzica de care nu ne amintim absolut deloc. Acea muzică atât de bine croita de compozitori antrenați special pentru cinema și care au stat lipiți de montajul cvazi-final al filmului
Aici însă, în Room, melasa dulciferă lasă un gust neplăcut, de edulcoranți si E-uri sonore. Personajele secundare sunt apoi, de asemenea, schematice si pur funcționale, însă muzica este în realitate singurul defect al filmului.
One Response to Room (2015) și problema muzicii la cinema
[…] https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/03/12/room-2015-si-problema-muzicii-la-cinema/ […]