Acum: Joy e un film care ilustrează perfect (să-mi fie iertat că o iau aici pe Hannah în arendtă) răutatea banalului.
Este unul din acele filme care ar fi de nevăzut dacă nu s-ar vârî în ele actori mari: Jennifer Lawrence, Robert de Niro! Totul plătit de inventatoarea unei cârpe pentru dușumea, care, iată, a plătit suficient ca să-l aibă acolo și pe De Niro într-un film despre viața ei de creatoare de trafalete (deși mie mi-ar suna mai bine trafaleți).
Toate clișeele cele mai insuportabile ale Hollywoodului sunt adunate acolo: de la structura binecunoscută din manualele de scenariu ale lui Syd Field (120 pagini = 120 min; în primele 10 min. se introduc personajele; la min. 30 se lansează invenția = cârpa magică; la jumătatea filmului avem o răsturnare totală = ruina protagonistei; finalul e apoteotic și aduce cu el lichidarea și închiderea și înnodarea tuturor firelor secundare), până la o voice over inutilă (vorbește bunica eroinei, ne spune ce trebuie să știm și să gândim, ba chiar continuă să vorbească și după ce o vedem moartă; la un moment dat intervine și o voice over a unui bărbat, dar nu știm cine vorbește); flashbacks inutile; lădița cu jucării de fetiță cu care se închide filmul și pe care bogătașa CEO a imperiului galactic al cârpei de dușumea o ține lângă biroul ei.
Un film searbăd, mort, care ne ucide lent entuziasmul prin răutatea banalului.
Joy este un film de evitat absolut. Prezența lui la Oscaruri nu face decât să prelungească răutatea banalului. Sper să mi se mulțumească insistent pentru această cronică.
Atât de stupid e filmul, încât, deși se petrece în anii 1990 în America, începe cu muzică de Cream… Cream, da, mega-grupul britanic rock al anilor 1960, grupul lui Eric Clapton, desființat deja de 30 de ani în momentul în care se petrece filmul și despre care încăpățânata de inventatoare americană a cârpei pe băț nu avea cum să știe. Nu era epoca ei, e o muzică selectă pentru amatori fezandați de blues care ar merge mai degrabă cu războiul din Vietnam, plus că muzicienii sunt englezi… dar un film care-i folosește pe De Niro și pe Jennifer Lawrence pentru a vinde o cârpă nu se oprește la asemenea nimicuri. Se pune o voice over deasupra și se merge la Oscar.
2 Responses to Joy (2015, Jennifer Lawrence): răutatea banalului
Fleoșcălău. Cuvântul pe care îl căutați pentru smocul de sfoară cu care se întind artistic zoaiele prin baie este fleoșcălău.
Plural încă necunoscut, dar deschis la propuneri.
[…] Blanchett în Carol (și acolo muzica e insuportabilă, cum am scris aici), Jennifer Lawrence (Joy) și Saoirse Ronan în Brooklyn, acesta din urmă un film atat de impecabil făcut să pară a fi […]