Amesteca păr scurt, șolduri cam late, ochelari. La pat, răcnea gimnastic, detoxificandu-si plamanii. Altminteri, nu înțelegeam cum de se amorezase de Remus, “pianistul creștin”… Remus, adoratul cucoanelor… Remus, care se lasă pozat pentru Elle cu cruciuliță pe pectorali… Remus, atât de superficial încât la sfârșitul unui concert de Bach improvizează imitații din Jimi Hendrix, cu mâinile la spate, privind spre sală in timp ce îi iese un Purple Haze cu bîțîieli epileptice.
Na, când te cheamă Andrada nu te poți amoreza decât de un Remus. Mai întâi l-am combătut pe Remus frontal in fața Andradei, explicandu-i in ce măsură arătarea absentă era inadecvată pentru bunăstarea ei erotică si afectivă. Lovitură ratată, căci mi-a scos elementul creației, unde nu-i puteam lupta pe teren egal cu caraghiosul. A trebuit sa ma autoflagelez, promițînd că voi crea și eu curînd.
Acum, e cu autoflagelarea ecum e și cu alcoolul. Pe moment crezi c-ai facut mari isprăvi, dar dupa aia iti crapa capul de rușine… Nu a funcționat.
— Te iubesc, mi-a zis, sufland voluptuos în ochelari Andrada, dar pentru moment trebuie sa duc experiența asta cu el pina la capăt.
Pe deasupra, impostorul afectiv o mai și snoba, făcând-o sa se simtă proastă… Prostia fiind relativă si imponderabilă, sint întotdeauna uimit când vad ca unii aleg soluția neestetica de a-i spune prostului “prost”, stiind dinainte ca prostul te va admira. E o formă de slăbiciune.
.
— I-ai vorbit de mine? am întrebat-o.
— Evident, se indignează. Oi fi eu proastă, da-s cinstită.
— Atunci cheamă-l să facem amor în trei, îi zic. Așa se va decanta totul. Vom vedea mai limpede si ne vom iubi monstruos după aceea.
Am marcat un punct nemeritat aici, căci ideea mi-a venit din gură de la sine, fără sa o gândesc.
După protestele ei cuvenite, a plecat să aranjeze totul si a venit înapoi cu lumânări si bețișoare parfumate.
— Remus nu e de acord, zice, dar vine mâine seară să petrecem weekendul împreună.
.
Descrierea fizică a lui Remus e inutilă, pentru că el place femeilor și fără vorbe abil înșirate. Remus, in general, vine la un weekend triolist cu mâinile goale. In loc de șampania rangului de pianist, el îți oferă din prag un zâmbet arogant si ochi cu purple haze.
— Remus, Andrada, le spun, turnandu-le solemn în pahare. Intr-un dispozitiv ca al nostru trebuie sa existe întotdeauna un Ordonator. Marele Ordonator este esential intr-o ceremonie. La georgienii păgâni, zeul suprem era numit “Ordonatorul” — Morige–, iar pina si astăzi, în tot Caucazul, la orice petrecere exista un maestru de ceremonii, un tamada, care dirijeaza petrecerea. Nimeni nu bea haotic, nimeni nu se ridică cu un toast pina când nu o decide tamada. Ingaduiti-mi sa fiu ordonator și tamada.
.
Mi-au îngăduit, crispați. Am inceput sa le enumerez regulile:
— Orice sărut se efectuează la comanda mea. Penetrarea, fie pe față, fie pe dos, are loc după tăceri echilibrate și ținut de mâini respiratoriu. Bărbații nu se ating între ei. Aceea e o altă categorie, la care nu avem acces in actualul dispozitiv. Vulgaritățile verbale sint interzise, in schimb orice coregrafie fizică, incluzând umori si lichide interne, e permisă cu condiția să fie anunțată anticipativ.
.
Remus a enunțat, dandu-si pe gât paharul, ca dupa el eu aș avea nevoie de sprijin psihologic; ca el venise din curiozitate, pentru o prietenie reală -dacă afectiune- sau pentru un futai colectiv; dar cu reguli el nu are ce face, că nu e exuberant și hai la nani, că avem un weekend greu inainte.
.
Ne-am culcat, in patul enorm, cu Andrada la mijloc, care ne tinea pe amândoi de mana si plângea în întuneric zăcând pe spate între noi…
Dimineața i-am trezit cu muzică si mirosul cafelei.
O sorbeau morocănoși, privind în gol, când mi-am dat seama generos că ne trebuie cornuri de amor…
— Cornuri, am răcnit. Cornuri si croasanți și croasante le trebuie la îndrăgostiți dimineața…
… și imbracandu-ma in graba am ieșit sa le cumpăr.
.
In stradă, mergând spre brutăria dominicală, m-am oprit brusc in mijlocul trotuarului spălat din zori. Mirosul de asfalt prafuit umed era placut, in jur venea o completare de la teii încă netreziți, un câine tîmpit imi dădea târcoale. L-am scuipat, am fugit câțiva metri după el si am avut revelația, ca in violentele transe zen: ăștia se fut în absența mea!…
Urcand scarile câte patru deodată, auzeam crescendo partitura scarțâindă a patului si, deschizând cu triumf nedorit ușa, i-am surprins făcând stupide salturi de crap…
Erau intr-o postură atât de grotescă încât mi-a revenit generozitatea… Ma priveau cu ochi goi.
— Nu sînt cornuri, le-am spus.
Am închis ușa si am coborât fără grabă. Jos, stupidul de câine pe care scuipasem a venit iar după mine să mă adulmece. La brutarie, i-am cumpărat un corn, i l-am aruncat si am plecat, mândru, prin aburii dimineții.
Leave a Reply