Abajuru, milițianul obștii, care bea zilnic în curtea noastră cu tata și cu preotul Nifon, îmi apărea ca una dintre cele mai baroce figuri ale așezării. În ziua aceea, se apucaseră să discute filozofie și i-am găsit trăncănind despre “forma perfectă”. L-am auzit pe preot răstindu-se la Abajuru:

— Cum să fie cubul formă perfectă, nătângeală infinită, când prin el îl mărginești pe Dumnezeu la șase poziții? Ai jucat prea mult barbut în viețile tale anterioare de coțcar metafizic!

Abajuru a chicotit și întrebat care ar fi esența răului.

— Când n-am de băut e rău, a spus tata. Răul e o absență.

Părintele dădu din cap:

— Sfântul Augustin, a spus aprobator.

— Dar părinte, a intervenit Abajuru, oare să scuipi pe veverițe e rău? Sau pe vaci?

Preotul a vrut să-i răspundă, însă a renunțat, fixându-l iritat.

***