În anii trecuți, când filme produse sau distribuite de Netflix precum Roma (Alfonso Cuarón) sau The Irishman (Martin Scorsese) intrau în competiție pentru un Oscar (iar Roma a și fost premiat în 2019… vezi la sfârșit lista premiilor și cronicile mele de filme Oscar din 2013 încoace), toată lumea își frângea mâinile dezolându-se. Dar vezi mai jos și ce spunea Martin Scorsese despre toate astea. Deocamdată:
2021 — anul Netflix la Premiile Oscar
Anul acesta, Netflix e reprezentat în competiție cu filme care însumează 35 (!) de nominalizări, dintre care 10 doar pentru „Mank”, un film despre… Hollywood. Pe lângă Best Picture, Mank mai trage după sine și nominalizări pentru actorii Gary Oldman și Amanda Seyfried (vezi aici cronica filmului).
Vine apoi, tot de pe Netflix, filmul, pe un scenariu de Aaron Sorkin, “The Trial of the Chicago 7”, cu șase nominalizări, inclusiv Sacha Baron Cohen pentru cel mai bun rol secund masculin (vezi aici cronica filmului).
Apoi: cinci nominalizări pentru “Ma Rainey’s Black Bottom”. Acesta nu a fost reținut pentru Best Picture, dar Viola Davis e propusă pentru cel mai bun rol feminin, pentru felul în care o joacă pe clasica interpretă de blues Ma Rainey.
Din păcate, filmul, care încearcă să recreeze vârsta de aur a bluesului, când jazzul era încă un gen marginal, iar o femeie de culoare ca Ma Rainey, lesbiană, nu-și putea afișa homosexualitatea, eșuează din pricina estetismului excesiv. Imaginea e filmată, montată și tratat cromatic ca într-un joc video, ca o realitate virtuală, fără dimensiune. Singurul care joacă foarte convingător acolo este Chadwick Boseman, cel din Black Panther, filmul cu super-eroi de BD produs de Marvel (vezi mai jos ce spune Martin Scorsese despre filmele cu super-eroi), însă acesta a murit. Boseman e totuși nominalizat postum, unul din puținele lucruri intrigante în competiția de anul acesta.
În schimb, Ma Rainey, vedeta de culoare, plină de capricii, care mai e și lesbiană, se arată atât de capricioasă, pe un joc actoricesc apăsat, încât e doar caricaturală. Disprețuiește albii care plătesc ca s-o asculte și le-o arată. Așa că are toate șansele să fie premiată. De câte ori a fost la Oscar un film în care negrii își spun între ei nigger: 12 Years a Slave, Moonlight etc., acel film a fost primit cu premii mari și elogii.
Suntem însă departe în Ma Rainey de universul jazzului autentic pus în versuri de Melvin Tolson, analizat și disecat sonor și arhivistic de Alan Lomax, sau trăit violent de un muzician de geniu cum a fost Mingus.
Și mai are Netflix în competiție:
— pentru Cel mai bun rol feminin: Vanessa Kirby în Pieces of a Woman, despre care am scris aici.
— la Cel mai bun film străin: The White Tiger, un film indian pe modelul Slumdog Millionaire, relativ bine jucat, dar care, spre deosebire de acela, îți explică în permanență metaforele vizuale. Cine a văzut Slumdog Millionaire știe la ce să se aștepte. Este aceeași rețetă. Se vede că noul Bollywood nu a înlocuit Hollywood, ci doar i-a preluat rețetele.
— Mai are Netflix și două documentare în competiție, “My Octopus Teacher” și “Crip Camp”, un film lung și cuminte și bine-cugetător despre o tabără pentru handicapați, produs de Michelle Obama;
— și, în sfârșit, un desen animat chinezesc, Over the Moon, la care nu m-am putut uita mai mult de 5 minute, mai ales după ce am scris cu indignare aici despre cum banii chinezești au ajuns să domine Hollywoodul și platformele de streaming.
Scorsese, Netflix și moartea cinematografiei tradiționale
Netflix s-a regăsit în centrul actualității nu doar când a anunțat în 2019 că The Irishman va fi vizibil doar pe platforma sa, dar tot atunci a creat o nouă polemică și anunțând introducerea opțiunii de « speed watching ».
Unii văd aici o robotizare totală a spectatorului, a consumatorului. Le Monde de pildă: de acum înainte, Netflix pe telefoanele Android propune opțiunea de a vedea filmele în viteză rapidă, dar tot Le Monde a atras atenția că deși unii țipă a blasfemie, opțiunea există deja pe YouTube (unde filmele pot fi văzute în viteză x2) și pe softuri precum VLC (x4).
O banalitate, așadar, însă introducerea de către Netflix a acestei opțiuni are o mare valoare simbolică. În primul rând, asta va reduce timpul în care poți privi, de pildă, The Irishman (care altfel durează trei ore și jumătate).
Rămâne însă faptul că opțiunea de viteză rapidă a fost introdusă pe telefoanele Android, imediat după ce Martin Scorsese rugase publicul: “Aș propune ca cine dorește să vadă vreunul din filmele mele, să nu facă asta pe ecranul unui telefon,” a rugat el. “Please.”
În cel mai rău caz, implorase Scorsese, uitați-vă la film ‘on a big iPad‘.
Scorsese și pericolul Netflix pentru cinema
În decembrie 2019 deja, cotidianul francez Le Monde avea un editorial dedicat filmului lui Martin Scorsese «The Irishman» și pericolului pe care dominația Netflix îl constituie pentru cinematografia tradițională.
Le Monde începea prin a deplânge faptul că «The Irishman» nu va putea fi văzut pe ecrane în Franța. Cel mai bun film al anului 2019, cu cei mai mari actori în viață și cu un buget de 150 milioane dolari, era destinat doar abonaților Netflix.
Demersul lui Scorsese, de a accepta să facă un film pentru Netflix, dincolo de dimensiunea sa financiară, poate fi considerat ciudat, după ce în mai multe rânduri el se ridicase împotriva dominației imperiului comercial al vizualului care este cel al super-eroilor Marvel, urmat de Disney, DC, Harry Potter și altele.
Spusese chiar Martin Scorsese că filmele Marvel cu super-eroi “nu sunt cinema”! Scorsese a și zis de altfel că el nu se uită la ele și că tot ce se vede acolo e doar un parc de atracții.
De asemenea, cineastul britanic Ken Loach se alăturase lui Scorsese în cruciada împotriva filmelor cu super-eroi, pe care le consideră o manevră super-cinică a marilor corporații pentru a face bani.
Ken Loach a zis chiar că industria americană a super-eroilor a devenit un fast food precum ‘precum hamburgerii’. Pe Sky TV, Ken Loach a spus: ‘Filmele astea sunt plicticoase. Un exercițiu al pieței care n-are nimic de-a face cu arta.’
Faptul că filmul lui Scorsese, «The Irishman», nu a fost proiectat pe ecrane în săli publice, ci doar acasă, pentru abonații Netflix, reprezintă, pentru Le Monde, un simptom grav al crizei pe care o traversează cinematografia, cea mai gravă criză de trei sferturi de secol încoace, de la momentul în care televiziunea a adus filmele în sufrageria sau dormitorul fiecăruia.
Problema astăzi este diferită de cea pe care o punea televiziunea: platformele precum Netflix au ajuns să atragă, neutralizându-i, producătorii independenți, oferindu-le streaming în locul proiecțiilor în săli.
Așa încât s-a ajuns la situația în care circuitele comerciale, sălile mari și mall-urile, proiectau înainte de pandemie doar Avengers sau Toy Story, în vreme ce filmele de artă sau films d’auteur au fost gonite prin obscure cinemateci cu programare nocturnă. Gloata care nu locuiește în capitală se va mulțumi cu Game of Thrones sau copii de proastă calitate pe YouTube.
Dimensiunea socială, colectivă, a cinematografiei, care a fost o artă majoră vreme de un secol, e pe cale de dispariție. Paradoxal, asta a început să se întâmple în momentul în care sălile de cinema aduceau mai mulți bani ca niciodată. Dar totul a devenit industrial. Oamenii consumă ceea ce le dai. Situația în acest moment e brutală și ostilă față de artă…
Desigur, fără bani de la stat și instituții publice, cinematografia europeană nu ar supraviețui. Multe filme europene premiate nu s-ar putea face fără fonduri de la guverne, prin diferitele comisii culturale si Centre ale Cinematografiei din fiecare țară… Fără investiții de la mașinării puternice, la rândul lor fondate public, precum Arte în Franța-Germania, fără facilități fiscale, cum sunt acele “tax shelter” pentru investitori introduse in mai multe țări europene.
In România, am citit si auzit obsedați ai mantrei pieței care afirmă ca dacă ar fi nevoie de asemenea filme de artă si daca publicul le-ar vrea, ele s-ar face singure in virtutea cererii si ofertei. Ca subvențiile sunt o dovada de “socialism” care trebuie lepădată.
Aici revenim la eternul conflict cultural transatlantic, pentru că termenul însuși de „cinema” e deja înșelător, deoarece nu acoperă aceeași realitate de o parte si de alta a Oceanului. Pentru europeni, cinematografia este o artă. Pentru americani, filmul e „entertainment”, adică divertisment, iar divertismentul nu poate fi decât o industrie. Iar pentru moment părem a fi intrat definitiv în era industrială.
Ce mai spusese Martin Scorsese despre filmele cu super-eroi
Mai spusese Scorsese că multe filme din asemenea francize cu super-eroi sunt făcute, desigur, de oameni cu un foarte mare talent. Și că dacă ar fi fost mai tânăr, și el ar fi dorit să facă parte din universul acela. Dar, explică el, aparține unei generații care considera filmele o operă de artă: — Pentru noi, cinematografia trebuia „să aducă o revelație – estetică, emoțională și spirituală. Era despre personaje – complexitatea oamenilor și natura lor contradictorie și paradoxală, felul în care se pot răni și iubi unul pe altul, ca apoi să se regăsească față în față cu ei înșiși.”
Și mai zice Scorsese, spre tristețea nostalgicilor adevăratului cinema: «Dar, au să spună unii, ce te oprește să mergi acasă și să vezi ce vrei pe Netflix sau pe iTunes? Exact — bravo, adică, cum ar veni, oriunde dar nu într-o sală cu ecran mare, așa cum își dorise regizorul ca filmul să fie văzut.»
Așa încât, insistă el, pentru generația lui cinematografia a fost artă, la egalitate cu literatura. Noua generație și valul de francize proiectate în mall-uri sunt însă pe cale de a sufoca cinematografia independentă, de artă. Și nu este adevărat, spune el, că oamenii doresc asta. Oamenii consumă ceea ce le dai. „Situația în acest moment e brutală și ostilă față de artă. Simplul fapt de a scrie aceste cuvinte mă umple de o tristețe cumplită.”
Cf. în competiție Oscar anul ăsta:
„Mank”, omul care a scris Citizen Kane
„The Trial of the Chicago 7” — un mesaj din Hollywoodul stângist
“Nomadland”… pentru cine caută o depresie solidă
https://cabalinkabul.com/2021/03/21/filme-de-oscar-nomadland-pentru-cine-cauta-o-depresie-solida/
și, pentru cel mai bun rol feminin (Vanessa Kirby):
„Pieces of a Woman”: când găsești artă pe Netflix
https://cabalinkabul.com/2021/01/24/pieces-of-a-woman-cand-gasesti-arta-pe-netflix/
Mai e în competiție și Tenet pentru efecte vizuale și production design. O să ia sigur unul din ele, că prea s-a făcut vâlvă toată vara trecută în jurul lui:
„Tenet”: când Hollywoodul nu-și mai consideră spectatorii adulți
https://cabalinkabul.com/2020/09/21/tenet-cand-hollywoodul-nu-si-mai-considera-spectatorii-adulti/
Cum China și alte dictaturi bogate controlează Hollywoodul
Nu că anii trecuți ar fi fost mai buni, cum am tot arătat-o din 2013 încoace (înainte nu țineam un blog). Vezi mai jos bilanțurile comentate și cu linkuri, an după an, 2013-2019.
— Oscars 2013: Bilanțul foarte convențional al Oscarurilor 2013
https://cabalinkabul.com/2013/02/25/bilantul-foarte-conventional-al-oscarurilor-2013/
— Oscars 2014: Dezamăgiri la Oscar 2014: ideologia culpabilizantă a Hollywood-ului
— Oscars 2015: Pentru ce Birdman e cel mai inteligent și novator film de azi
— Oscars 2016 – Mad Max și importanța sunetului la cinema
https://cabalinkabul.com/2016/02/29/oscars-2016-mad-max-si-importanta-sunetului-la-cinema/
— Oscars 2017: corectitudine politică și smiorcăială, moderate de un film iranian excelent
— Oscars 2018: Shape of Water (și alte făcături leneșe)
https://cabalinkabul.com/2018/03/08/shape-of-water-si-alte-facaturi-lenese-de-la-oscars-2018/
— Oscars 2019 și de ce filmele produse de Netflix nu sunt cinema, ci entertainment cuminte și anost
— Oscar 2020
One Response to Viitorul în streaming: 2021 — anul Netflix la Oscar
Despre articolul referitor la “oina”:
1. deli = tele nu e specific numai limbii kumice (tele) ci si kazahei. De ce nu ar fi kazahii urmasii si ai cumanilor, si rude ale gagauzilor si kumacilor?
Unitatea monetara in Kazahstan e “tenge” (deci aproximativ 1 leu/1 ban), pe ruseste “denghi” = bani.
2. Da, Enciclopedia Romaniei din 1938-1943 “vorbeste” foarte urat despre gagauzi, probabil fiindca nu se lasau asimilati.
3. Din cate stiu eu, gagauzii insasi se considerau greci in sec. 19 (poate nu in tot sec. 19), fara sa fi fost impilati de greci. Din cauza ortodoxiei, probabil
4. Din cate stiu eu “vllah” in albaneza inseamna si aroman, si cioban. Nu stiu daca albanezii considera “cioban” un termen peiorativ dar e foarte posibil sa fie asa.
Citat din wikipedia albaneza:
Në trojet shqiptare vllehët janë quajtur me disa emra edhe vllahë, gogë, arumunë, çobenj, llacifacë, llahingë (femër vllehe, tashmë në Shkodër kjo fjalë nënkupton vetëm një femër llafazane), xinxarë etj.
vlah = gog (de la Gog si Magog???), latsifatsa (fata lata?), lahing, lafazan, dzIndzar (xAnxar se pare ca e un sinomin rar pentru tantar, din italiana probabil, se pronunta dzandzar)
5. slavii kieveni se poate spune ca sunt bielorusii de astazi deoarece limba belarusa se numeste in ucraineana Білоруська мова (bilorus”ka mova) in timp ce slava veche de est se numeste Давньоруська мова (davn”orus”ka mova), ambele avand radacina руська (rus”ka) in timp ce rusa se numeste Російська мова (rosijs”ka mova; cu alta radacina) iar rusyna/ruteana Русинська мова (rusins”ka mova; deci tot cu alta radacina).
In germana numele vechi pentru Belarus era Weissruthenien (nu Weissrussland), ceea ce inseamna Rutenia Alba, iar numele vechi pentru Ucraina era Ruthenien.