Filmul de pe Netflix „Pieces of a Woman” oferă cel mai minunat joc actoricesc feminin al momentului.

Actrița Vanessa Kirby dă o forță neobișnuită, hipnotică, dureros de convingătoare personajului unei femei care își pierde copilul la naștere și care nu reușește să-și transmită în nici un fel durerea.

Filmul e interesant chiar și cinematografic, pur și simplu, lucru rar pentru filmele de pe Netflix, prin aceea că regizorul, un ungur în plină ascensiune, Kornél Mundruczó, cel care a uimit la Cannes în 2014 prin „Underdog“, reușește să filmeze scenele cheie într-o singură secvență fiecare, câte un singur shot, unele de zeci de minute, o singură scenă, fără montaj, performanță tehnică și actoricească ce amintește de capodopere tehnice precum The Rope al lui Hitchcok, sau Birdman al lui Iñárritu (Oscar 2015).

Scena nașterii, cu care începe filmul, e un singur shot, de mai bine de 20 de min. fără vreo tăiere sau montaj, filmată și jucată într-un fel care te strivește în canapea. E o performanță actoricească și cinematografică absolută.

După care vine prăbușirea ei, spargerea ei în bucăți, de unde și titlul „Pieces of a Woman“. Cum te lipești după aceea la loc în cotidian, acoperită de scarificații, de lipituri ca vasele acelea chinezești vechi, care par încă solide?

„Pieces of a Woman”, e o poveste foarte americană, cu cuplul acesta, Martha gravidă (Vanessa Kirby) și Sean (Shia LaBeouf) care decid amândoi ca ea să nască acasă, copilul moare (film de nerecomandat gravidelor, mai ales prin violența lungii primei scene despre care am vorbit), iar ei se lasă convinși, foarte americănește, să-i facă un proces moașei. E vorba așadar de un film dinadins caricatural de american, care se și încheie cu un proces, însă eu nu fac niciun spoiler aici, e doar the pitchline, pentru că adevăratul film este jocul actriței.

Despre asta nu spun nimic, doar că ea e fascinantă printr-un realism care sparge ecranul. Fără o asemenea actriță, filmul ar fi fost doar un exercițiu de stil, cum vedem atâtea, tot timpul, și în România. Stil gol fără joc actoricesc autentic. Aici avem ambele.

Filmul e atât de bine regizat și condus, încât deși folosește toate clișeele hollywoodiene (procesul, figura mamei soacre dominatoare, evreică bogată scăpată de la Auschwitz și traumatizată pe vecie de spectrul sărăciei), toate acestea devin doar elemente de decor banale, folosite acolo așa cum ai nevoie de o ușă sau de un taxi care trece exact când eroina trebuie să plece. Simple hieroglife cinematografice.

Așa iar filmul mai e și cu Shia LaBoeuf, care ar putea fi un actor bun, dacă n-ar accepta numai roluri secundare unde trebuie să clipească mult, ca în:

Fury (2014) – Brad Pitt și dezumanizarea hollywoodiană a inamicului…