The Trial of the Chicago 7” (de văzut pe Netflix) e un film făcut așa cum le adoră americanii: filmul unui proces, cu viclenii legale la tribunal, vicii de procedură și ambiguități morale.

Ba chiar e vorba de un proces „istoric”. În realitate, azi, după era Trump, totul în film pare caricatural, pentru că e vorba de procesul organizatorilor unei manifestații din 1968, în plină eră hippie, împotriva războiului din Vietnam, manifestație care a degenerat într-o înfruntare extrem de violentă cu forțele de ordine, dar care n-are nimic comparabil cu violența partizanilor lui Trump care au atacat Capitoiul.

Filmul a primit șase nominalizări la Oscar, printre care Best Picture și cel mai bun rol secund masculin pentru Sacha Baron Cohen (în poză cu chica buclată, alte categorii fiind: scenariu original, camera, montaj și melodie originală).

Scenariul e de Aaron Sorkin, un semizeu pentru toți cei cu studii recente de scenaristică de cinema (e autorul scenariilor de la The Social Network, despre ascensiunea sociopatului Zuckerberg, sau de la biopicul Steve Jobs, alt sociopat).

Avocatul apărării celor șapte militanți anti-război-în-Vietnam e jucat de formidabilul Mark Rylance, nominalizat și el odinioară la Oscar pentru rol secund (l-ar fi meritat), în 2016, când îl juca pe spionul rus din altă dramă Hollywoodiană stângistă: Bridge of Spies al lui Spielberg.

Avocatul acuzării, procurorul de fapt, este Joseph Gordon-Levitt, cel care a fost Edward Snowden, în filmul cu același nume al lui Oliver Stone (și ăsta alt stângist, neutentic, doar ipocrit, autor de documentare servile despre Castro sau Putin).

Filmul este limpede militant. E un manifest în spiritul epocii noastre. Nu se compară cu alte filme clasice ale deliberărilor și problemelor morale din spatele unui proces cu juriu, cum a fost Doisprezece oameni furioși (Twelve Angry Men). Avem aici un film care se va învechi rapid. Chiar și nominalizarea lui Sacha Baron Cohen e bizară, căci rolul lui este minor acolo, iar Mark Rylance (avocatul) e de fapt singurul actor care face să crape ecranul de realism convingător de îndată ce deschide gura.

Dar, în vremurile astea în care o hoardă, o gloată (a mob) de extrema dreaptă a atacat mai ieri sediul parlamentului SUA pentru a împiedica aplicarea rezultatului unor alegeri, e util de văzut că mașinăria statului a putut fi mult mai dură și manipulatoare fără ezitare atunci când trebuiau striviți stângiștii ce manifestau împotriva războiului din Vietnam.

Filmul nu merită însă niciun premiu, căci a fi un manifest de partea celor buni nu te transformă în operă de artă. Ah, și e plin de referințe culturale dificile la acea epocă hippie. E deja greu de crezut că cineva din noile generații îl va recunoaște pe poetul hippie (Howl) Allen Ginsberg mărșăluind cu megafonul în fruntea manifestanților pentru ca tu azi să ai dreptul să-i citești numele pe internet ca să știi cine era. Și mai vedem acolo și aluzii la trupe de rock mitologice, cum au fost Jefferson Airplane, referințe iarăși total obscure azi, pentru că avem de-a face aici, deși filmul se petrece în timpul vieții unora din noi, cu ceea se numește un „film istoric”. Adică: a „period piece”.

Period.