Rezumatul acestei cărți (pe cale de apariție la Humanitas) ar putea suna provocator și violent pentru cei obișnuiți cu narațiunea romantică oficială predată în școli de mai bine de un secol încoace și rezumată în versurile care încep: “Eroi au fost, eroi sunt încă…” din litania Pui de lei a mediocrului poet Ioan S. Nenițescu (cântată pe muzică de Ionel G. Brătianu), care continuă:

Şi unu-i Decebal cel harnic
Iar celălalt
Traian cel drept
Ei, pentru vatra lor, amarnic
Au dat cu-atâţia duşmani piept.

Cântecul acesta vechi de un secol, dar preluat pe un ton exaltat de național-comunismul ceaușist, rezumă întreaga mitologie daco-românească. Conține totul: Decebal și Traian văzuți aproape ca doi amanți din care a ieșit ginta română, unio mystica ducând la gestația unui neam frământat de un fior de nezdruncinat, străbătând veacurile sub asaltul dușmanilor pentru a menține nația românească, pururi conștientă de identitatea sa aparte, deosebită și specială, unică. Identitate rezultată dintr-o alchimie irepetabilă, prin fuziunea a două elemente magico-etnice: daco-geții și latinii, românitatea — împodobită ulterior de creștinismul ortodox — care avea să rămână un model umil, dar mândru și nesupus, de coerență națională monolitică, deși permanent oprimată și dușmănită pentru frumusețea și coerența ei, de două milenii încoace. 

«De-a dacii și romanii»: introducere în istoria limbii și etnogenezei românilor este mai întâi de toate un discurs asupra metodei istorice secundate de lingvistică. Desigur, va fi analizat în volum, mai întâi, mitul “continuității”. Cartea analizează și fragilitatea metodei de cercetare bazate pe arheologie și pe presupoziții ideologice, reamintind că prezența unor populații rarefiate și lipsite de scriere nu ne va spune niciodată ce limbă sau limbi foloseau acei oameni: “oasele nu vorbesc”. 

Dar mai ales — din perspectivă lingvistică — se revine asupra limbii române ca limbă “balcanică”, înrudită strâns în special cu albaneza, nu doar prin lexic (fondul lexical latin al limbii române este comun în bună parte cu cel al albanezei, în această privință cartea fiind o continuare a cercetării începute în Dacopatia), ci în primul rând ca limbi funcționând similar din punct de vedere sintactic, structural și tipologic. 

Contextul va fi așadar mai ales lingvistic: identitatea structurală și tipologică totală între română-albaneză-bulgaro-macedoneană și, într-o măsură mai mică, sârba, în special în dialectele “Torlak”. O asemenea polenizare reciprocă și impregnare până la identitatea gramaticală (bulgaro-macedoneana și-a creat chiar un articol hotărât enclitic, postpus, exact ca româna și albaneza, spre deosebire de toate celelalte limbi slave) nu s-a putut petrece decât în mijlocul peninsulei balcanice, deoarece spre vest, limbile slave care sunt croata și slovena, sau dispăruta limbă romanică dalmată nu prezintă niciun fel de semn al acestei contaminări reciproce.

Identitatea structurală a românei cu albaneza și macedo-bulgara nu poate fi fructul hazardului, iar răspândirea uniformă în timpuri istorice, atestată prin mărturii scrise, a limbii române nu explică identitatea sa tipologică cu limbile balcanice altfel decât printr-o expansiune recentă: “descălecările” dinspre Ardeal, trecerea munților a unor grupuri mici de coloniști, la câteva decenii după flagelul distrugătoarei invazii mongole din sec. XIII.  

Știind că albaneza este o limbă pe jumătate latinizată lexical, ipoteza propusă aici este că albanezii sunt în realitate descendenții dacilor, încă ne-romanizați în întregime, care au coborât la sud de Dunăre odată cu administrația romană și armata, în momentul numit “retragerea aureliană” (aprox. a.D. 271).

Românii și aromânii, în schimb, vorbind o limbă cu adevărat neo-romanică, se arată atunci a fi descendenții populațiilor balcanice profund latinizate deja anterior, în Balcani procesul asimilării începând încă din sec. I î.e.n., la fel cum se întâmplase în paralel în Galia sau Iberia, provincii la rândul lor profund latinizate și unde se vorbesc și astăzi limbi romanice (Franța și Spania-Portugalia). 

Cert este că putem situa ca începând cel mai probabil atunci, după “retragerea aureliană”, procesul unei lungi conviețuiri a proto-românilor (balcanicii latinizați) cu albanezii, proces care a trebuit să se declanșeze înainte de coborârea slavilor în Balcani (sec. VI e.n.). Simbioza (a)româno-albaneză avea să ducă la profunda modificare a tipologiei limbii române și ulterior a bulgaro-macedonenei, pe modelul albanez (și parțial greco-bizantin). 

Ce trebuie remarcat și reținut este că în momentul în care apare în scris, în sec. XVI (prin Scrisoarea lui Neacșu de la Câmpulung și alte câteva urme anterioare), în același timp cu albaneza, româna prezintă o surprinzătoare uniformitate, deși ea este în acel moment vorbită pe un teritoriu mult mai extins decât albaneza, aceasta din urmă în schimb, așa cum ne-am aștepta de la orice limbă în absența unui stat centralizat și fără o politică lingvistică, rămânând fărâmițată dialectal de atunci și până astăzi. 

Cum nu putem accepta ipoteza unui fluid mistic care ar fi menținut vreme de un mileniu (“mileniul de tăcere”: 271-1241) unitatea limbii române, sau cea a vreunui soi de ADN ocult, singura explicație a acestei anomalii este cea a unei expansiuni recente (“descălecările”), un exemplu mult mai la îndemână și verificabil fiind colonizarea Americilor de către spanioli, portughezi, britanici și francezi. Sau expansiunea rușilor în Siberia.

Cheia enigmei ar putea fi, de pildă, primul țarat bulgar (681-1018), imperiul țarului Krum (undeva pe la începutul anilor 800, contemporan aproximativ cu Carol cel Mare), intrat în conflict cu avarii din Panonia pentru controlul regiunii intracarpatice numite astăzi Transilvania, când grupuri de românofoni din Balcani s-au putut instala în Transilvania, de unde apoi, două secole mai târziu, au “descălecat” în regiunile numite apoi Muntenia și Moldova, proiect al regatului maghiar, care a avut această inițiativă de a crea zone-tampon, după distrugătoarea invazie mongolă de la jumătatea sec. XIII. 

Regii maghiari au putut încuraja direct chiar înainte de asta instalarea acelor coloniști din Balcani (“valahii”) în Ardeal, în cotul Carpaților, așa cum Géza II a adus coloniști germani, sașii, după anul 1141. 

Cert este că pe la 1210, Andrei al II-lea al Ungariei trimitea „un contingent de sași, vlahi, secui și pecenegi” @ pentru a sprijini lupta lui Boril al Bulgariei (1207-1218, a nu se confunda cu Boris) împotriva unor căpetenii cumane rebele (tot atunci, același Andrei II a colonizat temporar Țara Bârsei cu Cavaleri Teutoni). 

Toate acestea sunt evenimente și procese istorice de mare importanță pe care istoriografia română le-a trecut întotdeauna sistematic sub tăcere. Pentru bulgari, poate părea ciudat că acel important proces istoric — dominația temporară a bulgarilor la nord de Dunăre — este și a fost ignorat aproape total în cărțile românești de istorie. 

La primele lor texte scrise, slavii coborâseră deja de mai bine de două secole la sud de Dunăre, după ce stătuseră alte veacuri în ceea ce numim azi “țările române”, lăsând în urmă întreaga toponimie și hidronimie de origine slavă din România, dar lăsând cel mai probabil în urmă și o serie de așezări slave, căci e foarte probabil ca nu întreaga populație slavă să fi trecut la sud de Dunăre. Acei slavi nord-dunăreni, trăitori și spre nord până în Moldova, aveau să sălășluiască alături de goți și ulterior de cumani, perpetuând toponimia și hidronimia slave ale viitoarelor Țări Române de după “descălecări”.

În Balcani, slavii găsiseră o populație romanizată și creștină, se creștinaseră la rândul lor, inventaseră un sistem de scriere perfect adaptat limbii lor, iar mai apoi își lărgiseră imperiul. A favoriza deplasarea și instalarea în Ardeal a unor populații care creau probleme în Balcani era o măsură ce prezenta numai avantaje. Inclusiv pentru acei vlahi care se îndepărtau astfel de centrul puterii, multă vreme – regiunea lacului Ohrid din Macedonia de astăzi. Trăind în câmpii, vlahii erau de asemenea mai ușor de deplasat decât sârbii din platourile Bosniei sau înălțimile Muntenegrului. 

Nu putem specula în acest stadiu mai detaliat despre procesul trecerii grupurilor de români în Ardeal, dar știm că asta s-a petrecut ulterior și în direcție inversă, cu grupuri de români plecați cel mai probabil din Banat și zona Mureșului, cum o spune propria lor tradiție, și care s-au instalat la o dată necunoscută pe valea Timocului în Bulgaria, fără să se știe când și cum au ajuns acolo. Din punct de vedere lingvistic, traseul și datarea migrării nu sunt importante.

Procesul instalării românilor în Ardeal, ca un soi de coloniști, a trebuit să fie pașnic. Lingvistic și toponimic nu avem urme. E posibil chiar ca românii să fi ajuns în Ardeal aproximativ în același timp cu maghiarii, intrând într-o oarecare asociere ad-hoc cu aceștia. În privința descălecărilor în Muntenia și Moldova – care au avut loc treptat, pas cu pas (cu capitalele mutate succesiv, pe măsura controlării terenului) — procesul de colonizare s-a petrecut inițial în mod limpede în asociere cu regatul maghiar. Dincolo, spre răsărit, peste munți, în ceea ce numim Muntenia și Moldova, se întindeau pe la anul 1000 câmpiile — odinioară ale sciților și goților — ce aveau curând să fie ocupate de cumanii turcofoni veniți din Asia Centrală (și la rândul lor rapid creștinați, cum fuseseră cu secole înainte și goții). 

Cumanii aveau să domnească în stepele de la nordul Mării Negre și până în Carpați vreme de două secole, până la catastrofa mongolă (1241), în urma căreia, odată trecut temporar pericolul (iar cumanii dispăruți, refugiați în Pannonia spre vest și Caucaz spre sud), aveau să aibă loc “descălecările” peste Carpați, crearea unor zone-tampon populate de vlahii trecuți muntele cu sprijin maghiar. Regii unguri aveau să favorizeze acest proces, așa cum tot ei aduseseră coloniștii sași și — o vreme — cavalerii teutoni.

Cartea combate astfel ideea — sau posibilitatea — unei pulsiuni naționale care a traversat istoria neamului — sau a oricărui neam — și care ar fi transmis ideea de “românitate” până în epoca modernă. 

Istoria recentă ne-a arătat cum mitologia națională distilată în complex de superioritate resentimentar este un puternic drog colectiv. Am văzut-o cu Rusia lui Putin și cu Serbia lui Miloșevici. Anexa istorică conține astfel câteva exerciții de demitizare a unor figuri sau episoade istorice naționale, din care vedem de pildă violența războaielor moldo-valahe. Totuși, dată fiind natura subiectului, care atinge o întreagă ideologie națională deja seculară, tonul se abține de la polemică: se pleacă de la analiza credibilității textelor antice (pornind de la pretinsa identitate dintre daci și geți); formarea limbii române la sud de Dunăre, cel mai probabil în urma unui proces de simbioză cu ceea ce aveau să devină albaneza și bulgaro-macedoneana; până la expansiunea limbii române prin acele “descălecări” peste munte (sec. XIII-XIV), în urma cataclismului mondial care au fost invaziile mongole (teorie deja schițată în Dacopatie).

.