“Hannah Arendt” – the movie!…
–
Greu de imaginat un subiect a priori mai puțin cinematografic decât nasterea unui concept moral. Hannah Arendt e un film de suspens psihologic despre nașterea acelei formule fundamentale a moralei si psihologiei contemporane: “banalitatea răului”…
.
Regizoarea, Margarethe von Trotta nu e la prima ei incercare de acest tip. Mai făcuse un film despre o evreică germană celebră: Rosa Luxemburg.
.
Hannah Arendt e un film ținut de jocul unic al unei actrițe excepționale: Barbara Sukowa… care reușește sa devină Hannah Arendt… un personaj dur si fragil, femeia incapatanata care nu își arată sentimentele, fumatoare compulsiva, gata sa accepte orice stigmat in numele a ceea ce crede ea ca e adevarul.
.
In 1961, Hannah Arendt e trimisă de revista the New Yorker să “acopere” procesul lui Eichmann la Ierusalim, Eichmann care tocmai fusese rapit de un comando al Mossadului in Argentina.
.
In afară de articolele pentru New Yorker, va ieși de acolo cartea Eichmann in Ierusalim. Povestea e stiută si a intrat de atunci i ABC-ul filosofiei morale si politice moderne: pentru Hannah Arendt, paradoxul era că orori precum cele săvârșite de nazisti pot fi comise de un asemenea “nimeni” precum Eichmann… Un “Nobody”. Banalitatea răului!…
.
.
Filmul e puțin demonstrativ, cam lung (două ore, cu multe scene repetitive) si se termină abrupt, pur si simplu pentru ca la un moment dat trebuie sa se oprească… Se termină in momentul in care începe campania de denigrare împotriva ei, in urma publicarii articolelor ce aveau sa formeze cartea despre Eichmann, despre conceptul de răutate (evil) si felul in care el se înscrie in istoria culturală europeană.
.
Conceptul Hannei Arendt a fost initial si sistematic greșit interpretat, aproape ca o cvazi-disculpare a călăilor fără personalitate precum Eichmann. Mulți au rupt-o definitiv cu Hannah Arendt, inclusiv Gershom Scholem, marele istoric, filosof si specialist in istoria kabbalei… In film, vedem ruptura dureroasă cu Hans Jonas, filosoful si specialistul in gnosticism.
.
Pe lângă faptul ca ideea “banalitatii răului” fusese inițial greșit inteleasă, Hannah Arendt a mai fost atacată si pentru că a pus in lumină rolul ambiguu al acelor Judenräte create de nazisti in teritoriile ocupate, compuse din evrei care trebuiau sa administreze afacerile evreilor, inclusiv buna rânduire a trimiterilor spre lagăre. Hannah Arendt era de părere ca fără zelul administrativ al acelor Judenräte numărul victimelor ar fi putut fi mai mic… I s-a reproșat ca arunca responsabilitatea Holocaustului pe victime si a primit nenumărate insulte si amenințări cu moartea. Cartea ei despre Procesul lui Eichmann a fost tradusă doar recent in ebraică in Israel.
.
Asta este partea cea mai dură a filmului, culminand cu scena in care Hannah ii spune celui mai bun prieten al ei, pe care îl viziteaza pe patul de moarte si care îi reproseaza toate astea: “Nu pot iubi un popor… Nici macar poporul evreu. Îmi iubesc doar prietenii”… Însă prietenul ei muribund îi întoarce spatele…
.
Dincolo de toate slăbiciunile lui narative, filmul își trage uluitoarea forță din jocul actritei Barbara Sukowa, dar si din felul abil in care scenariul parează obiecțiile inevitabile: astăzi știm ca Hannah Arendt se inșela, cel puțin in privința lui Eichmann, care nu a fost doar insipidul funcționar fără personalitate ce a părut a fi la proces. Si mai știm ca Hannah s-a inselat si in privința acelor Judenräte pe care le-a prezentat intr-o maniera prea simplificatoare. In realitate, așadar, teoria ei era imperfectă, dacă nu chiar greșită cu totul.
.
Tocmai aici vine șocul final al filmului, care e acela ca intr-o scurta scenă plasată foart abil spre sfârșit Hannah realizează asta… numai că e prea târziu…
.
De văzut si pentru secventele de tip camee in care apar pateticul Heidegger si delicioasa iapă Mary McCarthy.
—-
2 Responses to Hannah în Arendtă morală
Altfel, avînd simpatiile mele (în virtutea cărora cred că toate țările de ignoranți și de săraci se pot salva printr-o comunitate evreiască în bună frăție cu cea nemțească), ceea ce deocamdată nu-mi place la cest popor este insistența cu care ai lor scociorăsc în rană, sărbătorind nevindecarea de răul suferit.
Mai toate-multele documentarele pe care le-am văzut, destul de multe ca să nu bănui că sînt plătite și interesate, arată Rana, cum a fost provocată și de către cine, însă niciodată vina interioară, a fiecărui evreu în parte și a întregii comunități. Știm, victima care nu-și pricepe vina, victima care se preface că nu-și înțelege vina și o ascunde, vrea să ne facă părtași la suferința ei, să ne atragă atît de bine în adevărul personal, încît să pierdem echilibrul din 360 de grade de adevăr. Altfel spus, documentarele, cărțile, conferințele, evocările referitoare la holocaust arată și natura noastră fără naționalitate, de zi cu zi, conform căreia ne dăm mereu dreptate și vrem să convingem și pe alții de dreptatea noastră.
Arabii sînt cu mult mai experți în strigăte și lăcrimări, dar pentru mine, neconvingători, fiindcă nu
reușesc să treacă de veșnica suferință și ură de clan, de cultivarea suferinței pentru niciodată potolită răzbunare. Însă în timp ce evreii, chiar ofticîndu-mă cu insitența lor în indicarea unei mitologii a răului și a victimei, clădesc totuși în folosul înțelepciunii și al banului, arabii se (și ne) ofensează pentru singura lor carte și construiesc coșmelii numai ca să arate ce li s-a dărîmat.
Vorbesc ca unul exersat în a uita răul de acu 50 de ani și de ieri și a se bucura că azi este spre o nouă arhitectură, reamintindu-mi de Citadela lui Saint-Exupéry…parcă…tatăl-șeic îi arată fiului pe cerșetorii de la porțile cetății, cerșetori care, pentru a-și cîștiga banii zilnici, își rănesc vechile răni, menținându-le mereu deschise și purulente…adică–răul, făcut ori suferit, nu ar fi banal,dacă nu l-am cultiva.
Vorbești aici,Dane, de separarea Arendt-Scholem, pomenind că al doilea era specialist în Kabala. Mă gîndesc acum că relația dintre evrei ar putea fi văzută și din perspectiva arborelui sefirotic. Că ei sînt uniți pe același arbore și, cu toate că fiecare joacă rolul unei emanații, separările lor sînt aparente. Spun asta amintindu-mi de vecinii mei de scară (cam pînă prin 1970), familiile Maier, Zissu și Braverman, care, deși separate prin fire, meserie, stare intelectual-materială, au manifestat legenda cum că evreii se ajută între ei,contribuind bănește ca fiul altui evreu de prin cartier să se mențină student la medicină. Nu contează acum că și ei erau motivați, poate, de o legendă mai veche,ori că în spatele investiției stătea interesul că viitorul medic avea să se întorcă în oraș, vindecîndu-i și pe ei, important e că reînnoiau rețeaua aceea de relații care îl putea face pe fiecare evreu să găsească fie în iad, fie în rai, pe cineva prieten, care să-l ajute. O cultivare a binelui care pentru noi e atît de banală încît nici n-o cultivăm.
[…] 26 de ani. Acum: Joy e un film care ilustrează perfect (să-mi fie iertat că o iau aici pe Hannah în arendtă) răutatea […]