image

“Hannah Arendt” –  the movie!…
Greu de imaginat un subiect a priori mai puțin cinematografic decât nasterea unui concept moral. Hannah Arendt e un film de suspens psihologic despre nașterea acelei formule fundamentale a moralei si psihologiei contemporane: “banalitatea răului”…
.
Regizoarea, Margarethe von Trotta nu e la prima ei incercare de acest tip. Mai făcuse un film despre o evreică germană celebră: Rosa Luxemburg.
.
Hannah Arendt e un film ținut de jocul unic al unei actrițe excepționale: Barbara Sukowa… care reușește sa devină Hannah Arendt… un personaj dur si fragil, femeia incapatanata care nu își arată sentimentele, fumatoare compulsiva, gata sa accepte orice stigmat in numele a ceea ce crede ea ca e adevarul.
.
In 1961, Hannah Arendt e trimisă de revista the New Yorker să “acopere” procesul lui Eichmann la Ierusalim, Eichmann care tocmai fusese rapit de un comando al Mossadului in Argentina.
.
In afară de articolele pentru New Yorker, va ieși de acolo cartea Eichmann in Ierusalim. Povestea e stiută si a intrat de atunci i ABC-ul filosofiei morale si politice moderne: pentru Hannah Arendt,  paradoxul era că orori precum cele săvârșite de nazisti pot fi comise de un asemenea “nimeni” precum Eichmann… Un “Nobody”. Banalitatea răului!…
.

image

.
Filmul e puțin demonstrativ, cam lung (două ore, cu multe scene repetitive) si se termină abrupt, pur si simplu pentru ca la un moment dat trebuie sa se oprească… Se termină in momentul in care începe campania de denigrare împotriva ei, in urma publicarii articolelor ce aveau sa formeze cartea despre Eichmann, despre conceptul de răutate (evil) si felul in care el se înscrie in istoria culturală europeană.
.
Conceptul Hannei Arendt a fost initial si sistematic greșit interpretat, aproape ca o cvazi-disculpare a călăilor fără personalitate precum Eichmann. Mulți au rupt-o definitiv cu Hannah Arendt, inclusiv Gershom Scholem, marele istoric, filosof si specialist in istoria kabbalei… In film, vedem ruptura dureroasă cu Hans Jonas, filosoful si specialistul in gnosticism.
.
Pe lângă faptul ca ideea “banalitatii răului” fusese inițial greșit inteleasă, Hannah Arendt a mai fost atacată si pentru că a pus in lumină rolul ambiguu al acelor Judenräte create de nazisti in teritoriile ocupate, compuse din evrei care trebuiau sa administreze afacerile evreilor, inclusiv buna rânduire a trimiterilor spre lagăre. Hannah Arendt era de părere ca fără zelul administrativ al acelor Judenräte numărul victimelor ar fi putut fi mai mic… I s-a reproșat ca arunca responsabilitatea Holocaustului pe victime si a primit nenumărate insulte si amenințări cu moartea. Cartea ei despre Procesul lui Eichmann a fost tradusă doar recent in ebraică in Israel.
.
Asta este partea cea mai dură a filmului, culminand cu scena in care Hannah ii spune celui mai bun prieten al ei, pe care îl viziteaza pe patul de moarte si care îi reproseaza toate astea: “Nu pot iubi un popor… Nici macar poporul evreu. Îmi  iubesc doar prietenii”… Însă prietenul ei muribund îi întoarce spatele…
.
Dincolo de toate slăbiciunile lui narative, filmul își trage uluitoarea forță din jocul actritei Barbara Sukowa, dar si din felul abil in care scenariul parează obiecțiile inevitabile: astăzi știm ca Hannah Arendt se inșela, cel puțin in privința lui Eichmann, care nu a fost doar insipidul funcționar fără personalitate ce a părut a fi la proces. Si mai știm ca Hannah s-a inselat si in privința acelor Judenräte pe care le-a prezentat intr-o maniera prea simplificatoare. In realitate, așadar, teoria ei era imperfectă, dacă nu chiar greșită cu totul.
.
Tocmai aici vine șocul final al filmului, care e acela ca  intr-o scurta scenă plasată foart abil spre sfârșit Hannah realizează asta… numai că e prea târziu…
.
De văzut si pentru secventele de tip camee in care apar pateticul Heidegger si delicioasa iapă Mary McCarthy.
—-

image