Image

— De ce se spune că roșcatele au un miros aparte? m-a întrebat, fără să clipească, Rebecca. Simți ceva deosebit la mine?

Aplecată așa, în dreapta mea în mașină, citindu-mi proza, coama stacojie îi ascundea pistruii și ochii albaștri. Și-a scuturat-o teatral și mi-a aruncat spre stânga o ocheadă înduioșător de calculată.

— Miroși a iepșoară, i-am zis, serios, fără să-mi crâcnească vreun mușchi al feței, fixînd sever banda de asfalt impecabil a autostrăzii bavareze.

Citind, și-a deschis imprudent porii. A mai dat o pagină și s-a enervat :

REBECCA
Ești prea mizerabilist. N-am chef să citesc așa ceva. N-ai nici un respect pentru tine. Cum vrei să te iubesc, cînd n-ai nici un respect pentru tine? De ce scrii lucruri neadevărate despre tine ?

EU
Asta-i literatura.

REBECCA
Atunci de ce nu te descrii așa cum te vezi?

EU
Pentru că așa mă văd.

REBECCA
Bine, dar de ce scrii la persoana întîia? De ce scrii despre tine și nu inventezi altceva?

EU
Pentru că romanul care folosește un procedeu de mise en abîme nu poate să aibă ca personaj decît un scriitor. Și unul ratat, de preferință.

O văd că nu înțelege.

REBECCA
Atunci de ce îți dai alt nume în text?

EU
Ca să-i menajez pe cititori. Dacă ar vedea numele real al autorului în text, oamenii și-ar spune: a, așa deci, scrie din experiență, lucruri care i s-au întîmplat lui adevărat. Uite cum povestește, deapănă amintiri, deci nu inventează. Păi asta nu-i literatură. Nu e artă. E doar un reportaj. Așa ar zice.

REBECCA
Atunci eu de ce apar cu numele meu adevărat?

EU
Pe tine nu te cunoaște nimeni.

O văd că nu e mulțumită.

— De ce acolo în text îmi pui în gură lucruri pe care nu-mi amintesc să le fi zis vreodată?
— Ți-aș pune în gură altceva, îi zic, dar nu vrei.
— Porcule.

Se mai calmează puțin.
— Hai, explică-mi. De ce mă faci să zic acolo lucruri pe care nu le-am zis?
— E numai literatură, îi zic. Uneori rezum așa, într-o frază, hălci întregi din spusele tale.

Se supără.
— Nu vorbesc în hălci, zice. Și dacă rezumi așa, eu zic să te hotărăști: sau faci literatură, dar atunci schimbă tot ce spunem și transformă-mă într-un adevărat personaj, sau zi că scrii un reportaj, dar în cazul ăsta respectă ce spun cu adevărat.

—    E interesant ce-ai zis acuma, îi spun. Am să notez asta. Mai zi o dată.
—    Nu mai știu ce voiam să spun. Mă încurci.
—    Îhîm. Te încurc. Ești incoerentă și crezi pînă și asta e din vina mea.
— Cine a zis că-i din vina ta? Iar mă faci să zic ce n-am zis.

Iată-mă îndrăgostit fără să știu.

— Spui lucruri neadevărate, dar pentru că-s roșcată lumea o să mă recunoască și o să creadă că într-adevăr m-am culcat cu tine.

— Am dormit împreună, i-am amintit.

— Am dormit împreună, dar n-am făcut nimic, iar acum mă conduci înapoi la iubitul meu, pe care a trebuit să-l mint doar ca să te consolez pe tine toată noaptea, iar pe deasupra mai și plângi dizgrațios.

— Un bărbat adevărat plânge în hohote, ca mine, când e nefericit.

— Ești nefericit pentru că ești arogant, de-aia. Zi-mi dacă e adevărat că miros.

— Miroși divin și ai un buric delicios.

I-am luat mâna și i-am pus-o la mine, pe kurganul dureros din poală. Și-a ținut-o acolo inertă, dar după câteva secunde a început să mă mângâie.

— Dacă mi-o iei acum, am să mă îndrăgostesc de tine, i-am spus.

Și-a desfăcut centura, mi-a deschis cureaua, tras fermoarul și s-a aplecat.

Conduceam încordat, ca beat, după o noapte nedormită, zvâcnind din bazin, ceea ce dădea mașinii impulsuri și bâțâieli peste limita de viteză. Foarte rapid, geamurile s-au aburit pe dinăuntru, nu mai vedeam decât vag, dibuind doar că șoseaua era tot liberă, iar mirosul ei de piele desfăcută îmi îmbâcsea treptat nările și creierul…

Aplecată în poala mea, Rebecca horcăia și tremura din șolduri odorante, rugându-mă să vin.

Am ghicit cu coada ochiului că o mașină conducea exact în stânga și cu aceeași viteză ca a mea și abia când au pus girofarul am înțeles că trebuia să opresc.

Când am deschis fereastra, polițistul bavarez a fost lovit în față de valul de brumă mirositoare.

— Aveți animale în mașină? m-a întrebat sever.

Am rîs așa de tare că s-a enervat și m-a informat prompt că deși nu-și amintește din Straßenverkehrsordnung dacă a conduce cu parbrizul aburit pe dinăuntru este o infracțiune, e în mod sigur o infracțiune să transporți substanțe primejdioase cum sînt cele pe care le adulmecă. Noroc de mine că el fuge unde e chemat de urgență, dar mi-a luat numărul mașinii și m-a asigurat că voi mai auzi de el.

Cât negociam, Rebecca coborâse și o vedeam cum fugea spre satul din vale. Am strigat-o.

S-a întors și am văzut că plângea.

— Iau autobuzul de aici, mi-a țipat. Dispari.

— De ceeeeee?!!! am răcnit.

— Ai rîîîîîîsssss, mi-a țipat hohotind. Lașule.

Am tras mașina pe marginea șoselei și m-am culcat. Ambele scaune din față miroseau încă a mirodenii amare.

M-am pus pe bocit.

—-