“Te pup de nu te vezi”, sau când ești șters de la sonerie

Știi imediat că unei afectate manipulatoare nu-i pasă de tine când îți aruncă automatisme cu care vrea să te țină călduț, până gândește ea că se va hotărî, de pildă : — “Te pup de nu te vezi”.

Lenevia retorică obliterează radarul iritării. “Te pup de nu te vezi”… Imprudenta ar fi în stare chiar să-ți zică “chéri”.

Mă părăsise, așadar, trântorița, pupându-mă de nu mă vedeam, sau mai precis: mă dăduse afară din garsonieră.

Lepădaților cu inima frântă care, după ruptură, interpretează orice semn, fie și și involuntar, din partea ticăloasei ce nu i-a meritat le spun să înceteze, căci semnele acelea nu vor să zică nimic.

Mă părăsise, da, proasta cu orgasmul inferior, de-a trebuit să mă mut de la ea chiar în ziua în care mi-am găsit ciurucurile scoase în scară, dar de vreo jumătate an de când se întâmplase asta numele meu rămăsese pe sonerie, scris cu pixul lângă al ei.

Treceam zi și noapte pe acolo, prelingându-mă pe ziduri ca amiba ucigașă din Terminator, și-mi țopăia inimioara când îmi vedeam numele tot acolo… Zi după zi construiam planuri și teorii despre cum cum nu o voi mustra prea sever când mă va chema înapoi.

Eram, în ziua de care vorbesc, în aceeași cafenea de vizavi, acolo, aproape de Place du Luxembourg, lângă instituțiile europene, hotărât s-o aștept și s-o întreb de ce ezită să mă cheme înapoi, dacă tot mi-a lăsat numele pe sonerie, sub ochii tuturor bărbaților imperfecți pe care vedeam că îi aduce acasă.

Vizavi de cuibul nostru de amor stăteam la pândă în crâșma aia, lunch-bar pentru corporatiști, eurocrați, escorte și babe cu căței. Stilul franțuzesc cel mai iritant, cu mesele lipite una de alta ca la cantina studenților.

Șervețele scrobite, însă împerlata ridată din dreapta tot împunge bodogănind tare cu degetul spre stradă peste măsuța mea, aproape să mi-l bage în nas, despicând spațiul meu aerian ca avioanele lui Putin în Siria.

Eu mă holbez prin vitrină spre ușa imobilului de vizavi de unde îmi va veni mântuirea, dar mâna dolofană îmi tot traversează puțul de aer. Imi amintesc deodată cum în România interbelică a existat o tendință legalistă care împingea dreptul de proprietate pînă la limitele sale logice. Astfel, in revista Automobilul, sau in Aviatorul, care a apărut prima oară în 1909, s-au publicat o serie de articole juridice care cătau să obțină interzicerea survolării proprietăților oamenilor, de la orice înălțime.

Argumentul juridic și moral era că așa cum un cetățean e posesor absolut pe o țeavă, un tub, un puț de pământ care merge în jos în sol la infinit, sau pînă în Iad, între limitele gardului său, la fel el ar trebui să posede dreptul absolut asupra unei coloane de aer, un tub virtual care se ridică la cer și care are grosimea și dimensiunile curții sale. Nimeni nu poate traversa fără să plătească acel tub de aer : acesta e capitalismul adevărat.

Articolul —nu pot spune acum în ce număr al revistei de atunci, trebuie mers la biblioteci în România— continua imprecatoriu cerându-le cititorilor să își închipuie că un planor ar trece zilnic pe deasupra curții lor, uitându-se în jos la ei, în curte, unde ei sunt poate goi, sau aruncându-le lucruri în curte, în ciuda gardului înalt devenit brusc inutil.

Tocmai asta a avut în vedere Huxley in scena care deschide romanul Orb în Gaza (Eyeless in Gaza, 1936), unde un cuplu face amor în ziua mare pe acoperișul plat al casei lor, când, dintr-un planor care zbura pe deasupra, cineva lasă să cadă un câine care explodează pe ciment lângă ei, împroșcându-i cu sânge, creier și așchii de os și distrugându-le definitiv relația amoroasă.

Așa le-aș arunca la fiecare din ăștia câte un câine pe masă.

Cer să mi se păstreze masa, ies și traversez repede și examinez soneria. Numele meu e tot acolo, scris de mine cu pixul, lângă al ei. De ce, ticăloasa, mă torturează în felul ăsta, zi după zi?

Inapoi în crâșmă, redescopăr că pe scara atrocității umane vin sus de tot turistele americance.

La astea avem de-a face, clar, cu o mutație a aparatului fonator: alte încrengături umane nu pot nazaliza strident cu atâta intensitate.

Urmează, în clasificarea prostiei agresive, asistentele de la Parlamentul European. Uite-le pe-astea două cum bodogănesc, vorbind simultan, una cu accent bulgăresc, întărâtându-se una pe alta despre cât de odioși sunt oamenii care pe scara rulantă din metrou stau ciorchine și de o parte și de alta, în loc să lase liberă o bandă oblică, aia din stânga, de pildă, ca pe highway, pe care tu să urci, câștigând timp și dând din șolduri și arătând călcâie proaspăt frecate cu ponce în sandale care își pierd interesul dacă sunt doar tracționate inert spre ieșire. Stairway to Plevna…

Bulgăroaica cu engleza stâlcită acaparează, sfredel de logoree, tot sonorul terasei, peste americance.

Și vorbește, și vorbește, și vorbește, gesticulând spre sclava din față tetanizată de ea și rotind glezna și încheieturile și ochii.

De ce țipi “Jeezăs” la fiecare frază, ôh, tâmpită lăcuită?

Spaimă și cutremur le-ar apuca pe arătări de-ar bănui ce impulsuri preistorice de nimicire stârnesc ele în om.

In colțul celălalt hohotește crăcită una cu frumusețea pulpoasă, floare carnivoră desfăcută hămesit: gură gigantică, bărbie solidă, coamă buclată de iapă biblică.

Râde carnasier, dând capul pe spate. Lumina filtrată a terasei nu-i arată interiorul cavernos al gurii, îi simți doar vibrația omușorului cărnos. Din hohotul de râs o bănuiești excesiv de deșteaptă.

Șolduri are, buzele-i lucesc sub neon, bara dinților îți arată cum te-ar secționa dacă te vâri acolo.

Teatral, da, râde spre mă-sa, care ocupă toată canapeaua. Dar dacă voluptuoasa are șolduri, atunci maică-sa e caravela lui Marco Polo. Moby Dick s-a frecat pe ea fără succes. Deodată te trece un fior mistic și eviți privirea hămesită a pulpoasei… Iți amintești de sfatul unchiului tău, alcoolicul ăla care trecuse prin toate femeile mahalalei: — “Când ai să vrei să-ți iei femeie pe viață, uită-te mai întâi la mă-sa”.

In sfârșit, la masa din stânga soarbe “chay” indian o dominatrix năsoasă tot de pe la UE, un fel de Thatcher încă tânără, care a pus stăpânire pe tine din ochi, iar tu simți cum te cântărește cu superioritate hămesită de castă.

Pare italiancă, vaporoasă, cu atât de mult păr convingător pe antebraț cât să te facă să fantasmezi la Savonarola, savarine și vizuini umede.

O simți însă că e rea și nedreaptă. Sunt femei nedrepte și când caută să-ți facă bine, cum era asta a mea. Femei care te fraieresc și dacă îți spun că plouă atunci când plouă.

Când pun virgulă unde trebuie, e pentru ele doar o schemă de seducție.

Nu ajută la nimic că știi dinainte, tot de alea te îndrăgostești.

In stare să-ți facă bine numai ca să te deruteze.

Și deodată, pe rândul din față, vine, ceva mai oblic, o obraznică cu blugi rupți, trântește planșele smângălite ce le căra sub braț, comandă strigând spre bar un pahar de vin și pleacă la toaletă bâțâind din șolduri cu centură de țechini.

De ce, ôh !, de ce nu îndrăznești să-ți lași ochii să se prelingă după șoldurile alea doar pentru că simți că în stânga năsoasa s-a cabrat fixându-te disprețuitor?

Deodată, prin vitrină o văd pe trântorița mea cum se întoarce acasă, cu mers languros, în mod vizibil futută și frământată pe toate părțile.

Ies în fugă, lepădând tot la masă, și alerg să mă proțăpesc în fața îmbuibatei:

— Dacă mă vrei, sunt gata să vin și mâine, îi arunc palpitând.

Nici măcar n-arată frică, ceea ce mă scoate din minți la limita isteriei.

— Ce să vreau, omulețule? mă întreabă enervată.

Am măsurat-o tremurând.

— De ce nu mă ștergi de la sonerie? i-am răcnit.

— De ce nu te ce? a țipat și ea, căutând să mă evite prin dreapta. De la sonerie? Am și uitat. E numele tău acolo?! Habar n-am, am vrut să te șterg și am uitat.

— Dar animalul ăla cu care te încaleci, bestia aia subumană cum poate să apese zilnic cu degetul pe numele meu fără să-ți zică nimic?

Urlam de indignare.

— N-apasă pe nimic, mi-a țipat. Are cheie.

Și acum râd când îmi amintesc că am fost revoltat când, a doua zi, trecând nonșalant pe acolo, am văzut că mă ștersese de la sonerie.

M-am întors la terasă și și mi-am comandat un lunch somptuous.

—