Am mers să văd acest film despre cel mai mare grup de hip hop,  cei care au inventat genul gangsta rap, N.W.A. în primul rând pentru că detest respectiva muzică.

Sigur că am urmărit de-a lungul anilor, citind, explozia și evoluția fenomenului, N.W.A. și cei care au ieșit de acolo, Ice Cube, Dr. Dre și restul, urmărind tribulațiile unuia sau altuia: unul mort de sida, unul împușcat, altul bătător în serie de femei, cu toții mai mult sau mai puțin drogați și alcoolizați.

Ca orice muzică de protest suburbană, ea nici nu trebuie să-mi placă mie, doar cã fenomenul cultural trebuie înțeles, decorticat și pus în context (ceea ce nu se prea face la noi cu manelele, de pildã).

Vomit pe muzica lor, dar acum am mers să văd un film, un biopic: acel gen de ficțiune care se vrea și film documentar. N.W.A, Ice Cube, Dr. Dre etc. Cei cu hitul incendiar “Fuck tha police” și alte asemenea drăgălășenii.

Personal, le mai găsesc și versurile total neinteresante ca scriitură și zvâcnire poetică, dar, din nou, nici nu trebuie să-mi placă. Nici Rilke nu îmi place și l-am citit întotdeauna cu mare chin și pe sărite, cum se întâmplă deseori în cazna intelectuală. Dar trebuie să treci prin asta, ca să știi să vorbești cu autoritate când ți se spune că nu poți formula o opinie pentru că habar n-ai, plus că nu-ți place ce auzi.

Filmul mai e și un biopic cu găuri în prezentarea istoriei reale a hip-hopiștilor, întrucât, unul din producători fiind chiar Dr. Dre, partea lui bătătoare de femei nu e deloc evocată acolo. Tot ce e rău, drogurile, armele, violența, chiar traficul de droguri sunt puse pe seama mortului de sida Eazy-E.

Dacă merită văzut? Da, merită, atât de către fani, cât și de cei care leșină de oroare pe respectiva muzică. Merită văzut și pentru calități și pentru defecte. A și fost nominalizat la Oscaruri, în mod surprinzător pentru scenariu, dar nu a primit nimic.

Principalul defect e acela că, fiind excesiv de lung (două ore jumate), ai senzația netă că ar fi vorba de două filme care se succed, de factură diferită.

Intreagă partea dintâi, cu ascensiunea gangsta rapiștilor, este impecabil filmată și splendid montată, cu un scenariu strâns și dialoguri perfect funcționale. Ba chiar apare ca personaj și Snoop Doggy Dogg, cel care a promis că va merge curând să viziteze satul mureșean Bogata.

După care, când intervine despărțirea grupului, cariera solo a unora și degringolada altora, filmul devine siropos și repetitiv. Actorii, cu toții magnifici și convingători în prima parte, încep să transpire din ce in ce mai penibil înecându-se în fraze, discursuri și dialoguri artificiale.

Ba chiar, lucru surprinzător, vezi greșeli elementare în construirea scenelor. Astfel, când Eazy-E intră în comă, la spitalul unde va muri de sida, iar Dr. Dre vine să-l vadă plângând bărbătește, muribundul nu-l recunoaște și nu-i vorbește. In scena următoare, când sosește și Ice Cube în vizită, Dr. Dre îl ia deoparte pe culoar și-i spune lăcrimând:

— “E în comă, man, nu mă recunoaște și nu-mi vorbește.”

Asta contravine ABC-ului scriiturii de scenariu, care ne-a spus întotdeauna (și pe bună dreptate) că spectatorului nu trebuie să i se repete, prin dialogurile personajelor, ceea ce el, spectatorul, știe deja pentru că a văzut-o in scena anterioară.

Sigur, se poate obiecta că asta nu e important dacă nouă ne plac mutrele actorilor si banda sonoră. Aici nu poti răspunde decât că așa e, dar că la fel de bine putem zice ca n-are importanță dacă la restaurantul mult laudat mâncarea e proastă iar chelnerițele frumoase. Cei care stiu ce înseamnă o experiență estetică, fie ea si de natura culinara sau olfactivă, nu se vor mulțumi cu zâmbete si butaforie.

Cat despre ceilalți, fuck dem.

—
Despre alte biopice recente: