Tartina Lol

Sunt stări din alea difuze pentru care unele limbi au termeni de netradus: dor, saudade, Schadenfreude, dépaysement… Ar trebui găsit un termen și pentru starea de nedumerire de luni dimineața, când nu știi dacă te doare capul, dar te uiți preventiv în dulăpior, unde dai doar de anonime buline îngălbenite, cu irizații, iar examinându-le îți surprinzi un suspin.

Am suspinat, împlântând fierul în priză. Oare am vreo cămașă curată de călcat ca să mă prezint neted, chiar dacă buhăit, în fața lui Tartina Lol ?

Când porți călcat, nu trebuie să te mai scuzi pentru fața boțită. Nici nu-i nevoie, de fapt, să fie spălată, eu știu să calc și cămăși murdare.

Tartina Lol: scriitoare, cântăreață, actriță, răutatea Logosului, spaima Internetului. Pe mine căzuse s-o înregistrez în dimineața aia la studio cu un cântecel de cabaret, pentru nu știu ce casting.

.

In metrou, în picioare, m-am sprijinit grațios de bara verticală, rece, de care mi-am lipit tâmpla cu palpitații. Am examinat mizantropii matinali. Uită-te și la asta cu bascheți fluorescenți. De ce, femeie aproape fără buze, dacă abia că le ai, le mai și strângi într-o linie albă de dispreț doar pentru că ți-am aruncat o privire? Parcă te-aud gândind:

— “A fi frumoasă ca mine e o mare povară. Sunt frumoasă, dar proastă. De ce, doamne, m-ai făcut adorabilă însă cu buze încleștate? Triluri meșteșugite precum Eleanor de Aquitania trebuia să-mi pui pe vârful limbii, ca să pot asasina prin hexametri, nu prin răutate sâsâită… Sau, pe flocoasele pășuni din Lesbos să-mi fi dat să zburd goală, suverană, înălţată peste firea mea proprie… Pe când așa, m-ai învățat, doamne, doar să strâng buzele, ce abia că le am, într-o linie albă de dispreț mimat sub privirea scrutătoare a unui splendid dar cam răvășit bărbat matinal…”

Așa și-a zis, ciudoasă, dușmănoasă… și a coborât, bâțâindu-se, cu bascheții ei fluorescenți, la stația de dinaintea studioului, unde știu că nu sunt sălașuri umane, ci doar birouri, farmacii și cafenele de zi cu vin prost și scump, mâncare la microunde, neon și chelnerițe fără buze ce se visează poetese, sau măcar bine îmbrăcate.

.

La ușa studioului, am examinat butonul soneriei… butonul pe care avea să se pună degetul (pe care-l simțeam tiranic) Tartinei Lol.

Mi-o imaginam deja din poze. O cățea de dreapta, scriitoare feministă la modă, actriță de cabaret, obsedată de piața liberă, profit, cerere și ofertă. Când trăiești cu una ca asta, fiecare din voi lasă lipite, de-a lungul zilei, pe frigider, post-it-uri de-alea colorate cu cheltuielile curente: cât a cumpărat fiecare, pâine, fructe, eventual taxi dacă tu ai insistat ca ea să vină cât mai repede să te regăsească.

Dar… dar… ca să ajungi să te cuplezi cu javra inumană, trebuie să treci de obstacolul soneriei cu fise… Când mergi s-o iei de acasă, la prima întâlnire, descoperi că are contor la sonerie. Dacă suni la ușa ei, îi cheltuiești electricitate. Tu trebuie atunci să plătești – cerere și ofertă, serviciu contra serviciu. Bagi o fisă și suni.

Așa că, în prima seară, în fața ușii ei, trebuie deja să vâri un ban. Pe lângă o fantă de-asta hămesită, Margaret Thatcher era o bacantă. Asemenea creaturi există, da. Pupatul lor transformă oamenii în contabili haini.

.

Chiar atunci a sunat, când eu cogitam cu mâna pe clanță pe dinăuntru. Am deschis și iat-o: glamoroasă și șleampătă, gura ei, deja înfiorătoare în poze, și mai mare în realitate. Rochița de Betty Boop lăsa să i se vadă genunchii ca niște chifle.

— Deci mor de nervi, nu poți să faci un pas afară că se iau de tine toți libidinoșii. Vă curg balele după femei, tataie, potoliți-vă.

Mă pregătisem să-i dau un Like mental, dar a început cu “deci”: tralala… Deci nu. Nu suport frazele care încep cu deci. In decii decilor.

— Băi, frate, mi-a strigat, intrând și aruncându-și sacul, de unde ieșiți, obsedaților?

Aruncând o privire scurtă împrejur, s-a tolănit pe canapea.

— Stai să răspund pe Facebook la o pizdă proastă care s-a luat de mine.

A început să bată rapid în telefon cu degetele mari, lingându-și buzele și silabisind:

— “Băi co-to-roa-nțo, tu n-ai citit nici o pagină de mine și-ți dai cu părerea de stil și scris? Când ești în călduri… ăăă… când ești în călduri stai dracului în casă si folosește coada măturii, dar cu moderație, disperato, că n-o să mai ai pe ce zbura după aia.”

A apăsat mulțumită un buton.

— Așa. I-am dat-o. Labagiță moartă. Muieri care fac labă necreativă.

M-a examinat.

— Am venit îmbrăcată, că-n orașul ăsta de libidinoși nu se poate altfel, chiar dacă ești la volan, dar uite că și tu ești singur. Mă rog, invitația era frumoasă.

— Ce invitație? am bâguit.

—Le déjeuner sur l’herbe… N-ai zis așa? Doar că am venit îmbrăcată.

Ahhh… Brusc mi-am amintit de pictura aia franțuzească, Dejunul în iarbă, cu o femeie bondoacă goală și doi bărbați îmbrăcați care mănâncă și sporovăiesc pe o poiană. În ajun, îi trimisesem un mesaj care spunea ceva gen “Tartina Lol, te aștept mâine și poate o să mergem la iarbă”… sau cam așa.

— Ah, nu, i-am spus confuz. Voiam să zic că la prânz, după ce te înregistrez și înainte să montăm, o să mergem să mâncăm aici aproape la o terasă cu verdeață.

— Bun, hai să-ți dau un autograf și să-ncepem.

— Pe ce să-mi dai autograf?

— Pe Maștera Manole. N-o ai aici?

Drace, mi-am amintit că așa se numea cartea ei.

— Ai citit-o, nu? m-a întrebat tăios, bănuitoare.

Nu m-am priceput să mint.

— N-am avut timp, i-am spus zâmbind larg.

— Maștera Manole a ieșit acum un an, mi-a sâsâit șerpește. Am să te pedepsesc, moșulică. Ce fel de slipi porți?

.

Aaah, cuvântul de ură al zilei: slipi… La plural, “slipii”, da. Mi se încrâncenează pielea ca la câinii turbați când aud că cineva spune ”slipi”… E chiar mai rău decât ”deci”. In general, dacă omul cu slipi ar fi de față, in genunchi de preferință, mi-ar veni sa-l bat cu salbaticie, pocnindu-l cu tastatura peste gură si răcnindu-i: “De ce spui, tîmpitule, “slipi”? De ce? De ce?… si sa-i infund mausul in cel mai apropiat orificiu, cãznindu-l până i se obliterează din creier odioasa vocabulă.

Așa răzbunător sînt uneori pe călăii limbii. Dar cu Tartina n-am zis nimic. A îndreptat telefonul spre mine:

— Arată slipii, a ordonat. Dup-aia ne-apucăm de treabă.

Am oftat, am desfăcut doi nasturi și am coborât pantalonul câțiva centimetri. A chicotit rea și mi-a făcut o poză.

— Slipi de bunicuț. Ia să vedem ce-ai compus.

— N-am compus nimic, i-am spus. Facem doar o probă pentru un casting. Ai să cânți un standard de cabaret.

— Cum n-ai compus nimic? a pronunțat cu buze rele. Ce facem noi aici, karaoke?

— Ascultă, nu știu ce aranjamente ai tu cu patronul, dar pentru un casting eu îți dau să cânți un standard. Fiind de cabaret, cred că ți-ar prinde bine unul cu Liza Minnelli. Uite versurile aici, hai s-o ascultăm.

Cum tăcea îmbufnată, i-am pus piesa.

— O știu, mi-a aruncat acru. Dă-ncoace.

.

A luat foile și s-a prelins în cabină. Separat de ea prin ecranul gros, mi-am pus căștile și am deschis microfoanele.

Și-a pus și ea căștile, fixându-mă în ochi din acvariu.

Am apăsat butonul:

— Probă, am pronunțat.

— Te fut. Nu te mai holba la mine, că nu-ți iese, băiețică.

— Parcă-mi spuneai tataie.

— Când v-apucă bâțâiala din șolduri vă arătați toți băieței, chiar dacă sunteți buni de reanimare, ca tine. Chiar așa, câți ani ai, moșule? Păi tu te dai la mine, boșorogule?

Cum mă uitam la ea cu gura căscată a urmat rapid, enervată crescendo:

— Ce te uiți așa pofticios? Ești culmea. Măi pulică, tu să nu te dai la mine. Bă sulă, tu nu confunda autoarea cu naratoarea și cu personajul. Credeți toți că dacă scriu povești erotice mă trag așa ca la tomberon, doar că m-ai invitat tu la tăvăleală-n iarbă? Ha? De ce? Fiindcă scriu texte erotice?

A făcut o pauză.

— Plus că nu le-ai citit.

Și-a aranjat hârtiile pe stativ. Am pornit muzica, iar ea, după ce a dat de câteva ori din cap, fund și picior, a-nceput să lălăie pisicit.

Cânta împingând și tremurând din coapse, languros, mângâindu-se pe piept, făcând rotocoale cu limba.

Când și-a ridicat ochii din hârtii, fixându-mă prin sticlă, ținea vârful limbii proptit în cerul gurii și bărbia întinsă în fața, cu buzele lăbărțate și multă umezeală gâlgâitoare înăuntru.

Am închis butoanele, cu gâtul sec și presimțirea unui dezastru.

— Hai să mâncăm, am reușit să pronunț. Mergem la iarbă, unde ți-am promis, și edităm sunetul după aia.

.

La terasă, rumegând gânduri negre, așteptând-o să se întoarcă de la toaletă, m-am uitat la cuplurile de la mese și descurajarea mi s-a adâncit.

Nu înțeleg cum poate o femeie aparent normal constituită să ia masa cu un individ care mănâncă și îi vorbește fără să-și scoată urechelnița aia de receptor telefonic ce aduce cu un trabuc permanent vârât în tuba auditivă. O palmă bine administrată i-ar înfige-o definitiv în trompa lui Eustachio.

Am înlemnit când meniul mi l-a întins frumoasa din metrou, care avea acum șorț de chelneriță peste bascheții fosforescenți.

M-am uitat la ea, încercând să ies din coșmar. Da, măi, splendoareo, am trăit eoni împreună, n-am fost demn de tine, dar mi-ai șters gura la beție. Doamne, câte vieți comprimate pot trăi într-o zi. Asta-i femeia pentru care aș abandona pe loc tot, cu care-aș fugi în Patagonia. La o fermă de-aia neproductivă, cu castraveți bio în spirală și roșii meschine, de nemâncat.

.

Chiar atunci, însă, a reapărut Tartina Lol. Am simțit-o până să mă întorc, pentru că-și dăduse cu parfum la toaletă și valul m-a lovit din spate. O duhoare de sudoare dulceagă și bețișoare de mirodenii ca alea pe care le aprind proastele fără imaginație când te-au tras în vizuina lor fermentată.

S-a trântit pe scaun în fața mea și a aruncat o privire circulară.

— Unde m-ai adus, la clubul libidinoșilor?

A luat meniul, dar se uita peste el la omul cu urechelnița în tuba auditivă.

— Deci băi, nu-mi vine să cred, se binoclează unul la mine, uite ăla cu pizda aia proastă la masă, mor. Du-te și-ntreabă-l ce vrea.

Cum tăceam și mă concentram în meniu mi-a tras un pantof în gleznă.

— Du-te și fute-i un cap în gură, ăla care se chiorăște la mine. Dacă vrea un autograf, adu-l încoace.

.

Chelnerița fluorescentă rămăsese lângă noi cu ochii mari.

Tartina Lol a examinat-o și a întrebat-o:

— Ce stai cu gura deschisă, vrei ceva în ea?

Frumoasa a întors spatele și a pornit spre bucătărie.

— Pizdă proastă, a mormăit Tartina întorcându-se în meniu.

L-a răsfoit încruntată. Cu burta strânsă și piele de găină am întrebat-o:

— Ce iei? Ai găsit ceva?

—  Ce pula mea sã gãsesc? N-au nimic ca lumea.

— Dar ție ce-ţi place sã mãnânci?

— Ei… îmi place… Imi place și mie… Mâncare bunã, ca lumea… Ciorbiţã… Sau sushi. Voiam sushi. Știi faza cu moldoveanca la sushi?

Mi-a aruncat o privire, așteptând, serioasă. Am scuturat din cap că nu știu.

— Șini sushi? Nu știi? Așa întreabă moldoveanca când aude de sushi. Adică: cine suge… Nu te-ai prins?

Am mimat un râs care, din câte am văzut de departe în ochii frumoasei chelnerițe, care nu se mai apropia, trebuie să fi semănat cu o grimasă de durere.

— N-au nimic ca lumea, a conchis Tartina, aruncând meniul pe masă. Mulțumesc, nu mai venisem de mult la Casa Armatei. Hai să montăm.

Ne-am ridicat și am ieșit de la terasă, eu simțindu-mi spinarea perforată de întreg sarcasmul universului.

.

In studio, am reaprins totul și m-am așezat la computer, trăgându-i și ei un scaun lângă mine. Nu s-a așezat, a rămas în picioare în spatele meu. Valurile grafice ale sunetului s-au întins șerpuit pe ecran. Am apăsat play…

Suna și mai miorlăit și fals așa, ieșind din difuzor. Tartina s-a aplecat spre urechea mea:

— Mmm… a gângurit. Cum vine vocea aici, ce sexy, mamă.

Și-a lipit globurile în spinarea mea, iar eu i le-am simțit moi, odorante, și mi s-au încrâncenat porii.

— Ai cămașa necălcată, a murmurat apreciativ.

Mi-a vârât mâna sub cămașă, în vreme ce vocea ei lălăia spre noi din computer.

— Aici trebuie un filtru, mi-a șoptit. Bagă un filtru… Hm? Bagi filtru?

Pe piept, sub cămașă, degetele ei mi-au atins sfârcurile, moment în care am sărit în picioare și am împins-o.

— Măi, Tartina, dă-o-ncolo, am bâguit.

S-a tras înapoi ca arsă.

— Băi boșorogule, tu ești normal?

Ne priveam incordați, strângând pumnii, amândoi gâfâind.

— Dar la mine te-ai gândit? a răcnit ea la mine. Ha? Numa așa, că ți se scoală ție, da? Asta pentru tine e ok, da? Ți se scoală, hai ne futem, dar la mine te-ai gândit, animalule?

Și-a luat sacul, tremurând.

— Morții mă-tii de hodorog, să vezi tu ce-ți fac.

.

La metrou, unde am ajuns ca beat, era să intru în vagon, când am văzut că frumoasa chelneriță era înăuntru, sprijinită de bară, privindu-mă de departe cu un dispreț fără nume. Am renunțat și m-am lăsat să cad pe-o bancă, așteptând trenul următor.
 Cât așteptam, am scos telefonul și m-am uitat pe FB, cu certitudinea catastrofei…

Eram etalat acolo, pe pagina mea de FB, în poza cu tag pe figură, pantalonii un pic în vine și slipul la vedere, figură tâmpă, iar textul spunea:

“Scârboșenia pământului”…

… după care în câteva fraze Tartina Lol informa planeta întreagă cum a venit ea la studio, cum eu îi trimisesem un mesaj obscen în care o invitam la tăvăleală în iarbă, pe care ea nu-l înțelesese, crezând naiv că-i vorba de-o aluzie la o pictură franceză, iar la studio am vrut să-i arăt mătărânga, ca un moș libidinos ce sunt.

Postarea avea deja vreo mie de like-uri și era inutil s-o mai șterg. Intre metro și casă, m-am tot izbit în oameni urmărind în telefon cum creștea numărul like-urilor disprețuitoare secundă după secundă și cum pe pagina ei se acumulau comentariile indignate și compătimitoare.

.

Acasă, cum am intrat, am avut un moment de calm nefiresc, bâjbâind în beznă și simțind că e neobișnuit de cald…

Am aprins… și am văzut fierul de călcat rămas de dimineață în priză, vertical, fumegând, trosnind rar și sec din încheieturi…

Universul e bine rânduit uneori.

—