Image

 

 

 

Anorexică arătare, sugera grație agasantă și creier doldora. Cine-a mai văzut femeie să citească Chomsky?

Melissa zăcea zilnic la terasa talciocului, citind ostentativ, neuitându-se la mine, deși eram convins că nu-i scapă nimic împrejur. Când mânca ceva –precepte yoga– mesteca dezesperant de încet, solemn și clefăitor. Odată am numărat că a mușcat de treizeci de ori dintr-un măr, rupând lent cu dinții din față carnea fructului, care crăpa sfîșiată umed-crocant. La sfărșit a molfăit tacticos și cotorul, după care preț de vreun sfert de ceas s-a holbat în gol, cu codița verde între buze.

Când citea, Melissa lăsa să îi cadă sandalele și își freca picioarele goale. Avea nasul mare, buze rele și călcâiele crăpate, globuri cu cartografii din falii fine, obscene, indicând demonstrativ că umbla mult desculță, imitând o bacantă etruscă.

In ziua aia s-a nimerit lângă mine, la masa din dreapta, iar eu adusesem dinadins o carte din alea într-un alfabet prelins și nevocalizat, de citit de la dreapta la stânga. Coperțile se sfidau una pe alta, a mea spre dreapta – a ei invers.

În cele din urmă, s-a scuturat brusc și a aruncat o privire scurtă la cartea mea.

– Nizami, am informat-o prompt. Nizami din Ganja, “orașul comorii”, ăla care a scris Majnun și Laila. Asta e o Alixăndrie în 10.000 de distihuri, hăhă.

M-a măsurat, dând o pagină, deși nu o terminase pe precedenta și mi-a întors profilul, băgându-și nasul mare în carte. A dat altă pagină și am remarcat cu satisfacție rea că își umezește buricul degetului. Ador femeile cu imperfecțiuni.

– Am cumpărat cartea asta chiar acolo în Ganja, în Caucaz, am urmat vorbind visător, fără să o privesc. Am mers prin văile alea unde și în antichitate se vorbea un regiment de limbi, de spune Strabon că romanii, când le venise în cap să verifice dacă în creierii munților mai existau porțile de aramă ale lui Alexandru, aveau nevoie de 70 de tălmaci (mai mulți decât numărul total al bucătarilor și femeilor ușoare ce veneau în urma armatei cu bagajele și cățelușii de companie pe care un trântor de sclav creștin de ascendență etruscă îi botezase, nu se știe de ce, Gog si Magog) traducători utili pentru ca oștirea să se poată tocmi de la o vale la alta pentru poame, nuci, rodii, apoi iască și surcele de încălzit cazanul consulului, care cazan servea alternativ pentru supa oștirii și baia ibovnicelor, toate etrusce, ale trimisului împărătesc cu inel pe care scria SPQR…

Își închisese cartea și privea drept înainte.

– Deseori întâlneau tabere de sciapozi (creaturi umanoide din deșert, cu un singur picior cu laba enormă, picior-umbrelă care atunci când ei avansează țopăind îi ajută să nu se scufunde în nisip, iar când e prea cald dumnealor se intind pe spate și-și ridică deasupra laba cu degete rășchirate, făcându-și astfel umbră, de unde le și vine în greacă numele de scia-pozi, “umbră cu piciorul”).

Am mai tras un gât de bere și am urmat :

– Au înfățișare umană și cântă duios, iar carnea lor e foarte prețuită de nomazii turcomani, care atunci când nu-i consumă, ori nu-i siluiesc, îi obligă să piardă la șah.

A început să rîdă, s-a întors spre mine și mi-a zis să comand ceva de băut.

Când ne-au venit cele două whiskey-uri duble, am ciocnit și mi-a spus că urăște bătrânii.

– Ai părul cam alb și mă temeam. De mică am dușmănit batrânii găunoși și pretențioși a căror înțelepciune se reduce la: ”Păzește-te de anturaj”, sau: ”Din bucata mea de pâine / Am hrănit un om și-un câine…”, ori: ”Cine n-are bătrâni, să și-i cumpere”… Etc…

– Așa e, da, i-am spus grăbit. Adevărata apocalipsă chinuitoare ar fi să te trezești supraviețuind lepădat printre vampiri molfăitori din ăștia care se hrănesc din “respectul” tău… un fel de Planeta Momâilor condusă de clone ale lui Chomsky…

M-a privit cu reproș rănit, care merita pupat.

– Colegii mei de generație din presă încep să devină așa plicticoși cum spui, da, am adăugat… se mai miră lumea că am ajuns să beau…

– Ești drăguț, mi-a zâmbit plat. Problema e că sîntem amândoi de o sofisticăreală atât de mare, încât nu prea avem ce vorbi împreună. Ca să nu mai zic de o împerechere.

– Ne-o tragem mut, i-am propus. Ne futem tăcut.

– De fapt nu îmi plac bărbații, mi-a spus calmă.

– Iată, nici mie.

– Păcat, dacă erai homo poate mă interesai.

– Fac alte lucruri, am asigurat-o. Pot să stau în cap… Știu turcește. Am degete comice la picioare și unghii cu versete gravate în limbi încă neinventate. Pot să pronunț cinci feluri de h, plus cel etrusc…

… și am mai comandat două whiskey-uri. Am tras un gât mare, pentru curaj, și i-am spus :

– Dacă vrei, mergem împreună la femei.

 

In “cartierul roșu”, quartier chaud, rînduri-rînduri de indivizi în pardesie și șepci înfundate pe ochi traversau întunericul, unii furtiv, alții chicotind prostește între ei, prin fața vitrinelor luminate pe dinăuntru cu neon roz, unde creaturi feminine de toate calibrele și culorile, în bikini creponat, sau doar cu string și paiete, se agitau, unele dansând, sau nimic făcând, iar altele în geam ciocânind spre poporetul masculin de afară și pronunțând prin sticlă, aproape distinct, “XXX euros la pipe et l’amour“.

Era singura femeie afară, în stradă, iar unii plimbăreți sumbri ne cercetau interlocați. Mergeam mână în mână, cu cărțile sub braț, și deodată mi-a tras brațul în jos și m-a făcut să mă opresc în fața unei vitrine.

– Asta, a șoptit. Vreau cu asta.

I-am urmat privirea și am înmărmurit…

Era tot ea.

Tot ea, cu vreo douăzeci de ani mai bătrână și tot atâtea sigilii de depravare pe chip. Asemănare atât de totală încât întreaga oroare a vârstei celei din vitrină degaja un halou mistic.

Abia uitându-mă la despuiata din neon mi-am dat seama că Melissa, așa cum strângea ea volumul din Chomsky în care înfipsese un semn de carte cu șiret, avea țîțele căzute… și fundul cam jos, cu șolduri ce promiteau să devină generoase.

— Trec des pe aici, mi-a șoptit. De câte ori mă vede are zâmbetul ăsta… Mor după ea. Ce-aș fute-o.

Veștejita din spatele sticlei ne-a făcut un semn scurt din cap, indicând cu nasul ei mare ușița cu chepeng din stânga vitrinei, în timp ce trăgea cu un gest de rutină perdelele.

Am stat pe loc, pe trotuar.

— Nu prea vreau cu asta, am suflat tulburat.

— Ți-e frică de ea? Dacă ți-e frică de ea, atunci ți-e frică de mine.

— E bătrână, am protestat.

— Ești un prost, chiar dacă ai fost în Daghestan.

A mers țintă la ferestruica din ușă. N-am auzit ce au negociat șușotit, dar ușa s-a deschis.

Mirosea aromat și umed-fermentat înăuntru. A vată îmbibată și a piele ofilită  și disperare anesteziată.

— Nu stăm mult, i-a zis Melissa ridatei, articulând repezit și oarecum timid. El vrea să mergem să agățăm una mai tânără… Tu nu îi placi. Nu știe, nu înțelege. Nu contează. Te plătim pentru o pasă, nu dublu, dar nu facem nimic. Uite :

Și, ridicându-și tricoul i-a arătat țâțele căzute. Cealaltă, mumia mistică, și-a scos, înțelegător dar teatral, sutienul, arătând țîțe la fel de căzute, dar mai somptuoase, a făcut doi pași spre ea și și-au atins sfârcurile. Frecându-și pieptul una de alta, s-au pupat ușor, ținându-se de mâini, respirând din ce în ce mai greu. Pupată pe gât, sfârcuri în palmă, Melissa a rostogolit ochi albi, goi.

Plumb în burtă, gura uscată, am întins o mână tremurândă, mângâindu-le ușor pe cap. S-au scuturat…

— Gata. Hai, plătește, mi-a aruncat Melissa enervată. Pfff…

 

In bar, la zece străzi de acolo, părea să-și fi revenit din transă. Imi vorbea pe un ton brusc prietenesc:

– Ești periculos, pentru că dai o impresie de naivitate calculată, dar de fapt ești doar naiv și foarte prost. Iar dacă-mi mai spui o dată că am nasul mare, va trebui să-ți iei un gurkha din ăla nepalez ca bodyguard.

– Ai nasul mare, dar mie așa îmi place.

M-a pocnit cu o rapiditate uluitoare, după care a depus un neașteptat sărut cast pe roșeață și durere.

— In seara asta ai ratat extazul șamanic al vieții tale, mi-a spus pe un ton detașat, părând doar a constata administrativ.

– Când te pupai cu aia, păreai o etruscă beată cu nas mare și păr nețesălat, îi spun. Și alea dansau despuiate, cu capul dat pe spate, hohotind suveran. Aveau călcâiele crăpate și fisurate, ca tine.

– Doar că ele sînt moarte, mi-a zis cochet, fâlfâind din sprâncene.

A luat, învârtind degetul, puțină sare de pe marginea paharului de cocktail și și-a depus-o pe vârful limbii, ridicat ca un vârf de condur etrusc.

– Cu una din alea aș fi încercat acum pe loc, îmi zice. Ce m-aș lăsa triturată de o moartă din aia cu brocarturi. Asta cât tu ai fi plecat să pledezi reforme agrare în Senat.

– Uite-o, i-am zis, arătându-i o bacantă cu păr de Meduza care se ondula singură printre dansatorii de pe ringul noului bar trendy din Cartierul European unde eșuaserăm : Le Goupil en Chaleur. 

 

Zvâcnind din șolduri pe ring, menada ne privea și amândoi am ridicat paharul spre ea, rânjind.

 

A venit direct, traversând multimea stroboscopică, într-o impecabilă linie dreaptă, ca o viespe nocturnă.

 

– Vă uitați la mine, zice, pronunțând cu accentul ăla italian care te mișcă în șale.

– Semeni cu o dansatoare etruscă, îi strig, deși, așezat cum eram, aveam fața la nivelul pieptului ei.

“E lume la balcon”, se spune, admirativ, în Bruxelles când vezi așa un piept.

Nu înțelegea ce răcneam dar o privea fix pe Melissa.

–  Semeni cu o dansatoare etruscă, i-am mai răcnit o dată.

S-a așezat si ne-a privit pe rând.

– Asta-i cea mai tâmpită frază de agățat pe care am auzit-o vreodată.

– Du-te după cocktailuri, mi-a ordonat Melissa.

 

Când m-am întors de la bar își șușoteau ceva rîzînd si compunând omuleți cu degetele pe masă. Omuleții lor, făcuți cu arătătorul și mijlociul, se examinau un timp, relativ ostil, apoi se reprezeau unul spre altul și iși frecau genunchii cu o obscenitate atât de naturală ca rămăsesem în picioare, cu trei cocktailuri în mâini, holbându-mă perplex.

 

– Sînt dansatoare etrusce, m-a informat Melissa. Lavinia vine cu noi să discutăm despre Chomsky și cetățile funerare ale Tarquinilor, a continuat grav, ceea m-a enervat, făcându-mă să vărs cocktail pe ele.

 

S-au ridicat, țipând exagerat, ceea a facut să apară din senin un dușmănos cu căști în ureche ca la serviciile secrete și figură de pus pe fugă orice gurkha nepalez, care le-a întrebat lătrând daca cumva eu le importunez. O secundă am avut impresia că aveau să spună da.

 

În stradă au continuat să-și șușotească lucruri, până când m-am vârât între ele și le-am luat pe amândouă de mână.

 

S-au crispat și au încetat să vorbească. Am mers așa vreo două minute, eu ținându-le mâinile care atârnau, moarte și reci.

 

– De unde ești? am întrebat-o pe italiancă.

– Volterra.

– Oh, chiar ești o etruscă!… Vii din miezul țării lor.

– Oh, încetează, a făcut Melissa.

– Ce-i ? am țipat excedat.

– Ești un tâmpit rigid. Nu mai bodogăni atâta.

Deși era noapte, îi vedeam buzele strânse intr-o linie rea, dezamăgită. M-am întors spre bacantă, care examina reclamele luminoase de pe celălalt trotuar.

 

– Bun, dacă vreți, eu vă las și singure, mi-a ieșit răbufnit.

– Oooofff, au făcut simultan amândouă, întorcându-se spre mine de parcă aș fi spus cea mai mare idioțenie imaginabilă.

Vazandu-le îmbufnarea iritată le-am aruncat ostentativ mâinile înapoi…

– Atunci eu vă las.

… și cum nu ziceau nimic, privindu-mă fix,  le-am întors spatele și am plecat cu pas rapid, în loc de inimă un punct incandescent de vârf de țigară apăsat în mațe…

 

Și nu are nasul mare, să știi, mi-a strigat din spate bacanta din Volterra.

—