Image
—

Imi propusesem odată cu cineva să facem o listă cu ce filme gigantice, blockbusters planetare, NU am văzut… Nu am văzut, de pildă, Titanic și nici Troy ori Gladiator… Am prea multă demnitate ca să mă duc la filme cu bărbați în fustițe… Nu am mers nici măcar la Matrix, căci știam ideea furată.

Acum, cu Ridley Scott intrăm, în principiu, in alt domeniu : Duelistii, Alien, Blade Runner, Thelma and Louise… Jaloane în cinema-ul “post-modern“… Omul care creează stiluri.

Sigur, o mai dăduse el în bară cu Black Rain, o plicticoșenie în mediul mafiei japoneze, cu yakuze neverosimile, precum și cu marea lăbărțare despre Cristofor Columb (cu Depardieu, poftim idee). La fel o “dăduse în bară”, cinematografic, și cu Black Hawk Dawn, un joc video de o stupiditate abisală, la care am mers doar ca să-i fac pe plac uneia obsedate de marines… Rea tactică, fiindu-mi după aceea, la crâșmă, greu să-i explic de ce am hohotit și moțăit alternativ in salã, in ciuda mitraliatului permanent din elicoptere… Ne-am despărțit definitiv când a văzut că nu-s impresionat de faptul că filmul începea pe o rugăciune de muezzin… Ca să îi arăt că iau decizii suverane, am dat cu piciorul într-un stol de porumbei tâmpiți care piguleau în piață. Am mers singur spre casă psalmodiind din Coran, fără afectare.

Dar acea dare, sau acel dat și dădut în bară din trecut ale lui Ridley Scott erau încă între limitele acceptabilului. I le ierți pentru Blade Runner…

Aș vrea însă ca recentul film primitor de stele nenumărater al lui Ridley Scott, The Counselor, să intre pe lista filmelor de nevăzut a cât mai multor oameni cu putință. E ceva atât de monstruos și revoltător de rău cârpit și pretențios și complezent că mi-am făcut violență în întuneric, precum Prâslea, ca să nu adorm sau să ies hăulind.

The Counselor (Ridley Scott)
cu Michael Fassbender, Penelope Cruz, Cameron Diaz, Javier Bardem, Brad Pitt… scenariu de Cormac McCarthy.

Image
Cum să nu te extaziezi când Cormac McCarthy are vreo sută de ani și încă scrie scenarii cu sex și violență nelimitată, cu decapitări și Cameron Diaz în nimfomană degenerată cu dinți de aur?

Eh, ăia 120 de ani, sau mai bine, ai lui Cormac McCarthy se simt în tot atâtea minute. Lungimea filmului, mai întâi : voi insista asupra faptului că acest film durează de fapt doar o oră. Pe ecran se derulează două (2) ore de imagini și sunete, de fapt, dar prima oră poate fi sărită fără a pierde nimic, ba chiar câștigând timp pentru a vedea eventual un alt film. In prima oră avem doar o lungă și penibilă si inutila și chinuit de școlărească mise-en-place a personajelor. Scene atroce de plictisitoare și grele, în care Fassbender zboară de pilda la Amsterdam să-i cumpere un inel iubitei (Penelope Cruz) și discută vreme de ere geologice cu neguțătorul olandez despre diferitele tipuri de diamante (inainte de asta, vreme de lungi minute, o doamna i-a luat haina iar el a urcat casa scarii). Toate astea ca sa cumpere un inel cu diamant care nu va juca absolut niciun rol in film. Cut ! sau fast forward !…

Apare si un Javier Bardem insuportabil de cabotin, un clown mai ridicol chiar (nu credeam că e posibil) decât rolul penibil pe care il are in ratatul James Bond Skyfall…

Apoi – o absență totală de structură și de coerență, inclusiv, în mijlocul filmului, un flashback absolut inutil… Greșeală elementară in orice curs de scenariu. Nu folosiți flashback dacă nu e neapărată nevoie, iar dacă folosiți, atunci să nu fie doar unul.

Partea cea mai chinuitoare din film sînt însă dialogurile. Insist, fără retorică provocatoare, că sînt cele mai proaste dialoguri pe care le-am auzit in toată viața mea de cinefil asiduu… Stiam că se poate ajunge și pînă acolo, am trăit cu aiurite care voiau să facă scenaristică, iar onestitatea mea a făcut vid împrejur, gonindu-le, dar nu aș fi crezut că ceva atât de monstruos de artificial poate ajunge pe ecran in gura lui Brad Pitt sau Javier Bardem.

Toate personajele, inclusiv psihopații hăcuitori, obișnuiesc să peroreze minute în șir despre eternity si meaning of life… Torționarilor le iese din gură endemic problem și for the foreseeable future. “Greed takes you to the edge“, filozofează unul care e presupus a fi cvazi-analfabet… După care un alt caid al mafiei mexicane vine și afirmă că dimpotrivă : “greed transcends value“…

Moșului scenarist îi place, in mod vizibil, transcendența, căci o altă bestie băutoare de sânge proclama sentențios : “The extinction of reality is a concept no denial can transcend or comprehend“…

“It is beyond imagining“, opinează alt casap.

Cum? Dacă e vreun umor acolo? Știrea proastă e că nu, pentru că în rest dialogurile sînt dezesperant de goale, subliniind inutil, de fiecare dată, evidența gesturilor… Dacă un personaj se duce să ia o băutură de la bar, trebuie sistematic la spună: Mă duc să iau o băutură de la bar.

Dincolo de filosofeală nu e așadar nimic in dialoguri, afară de exclamatiile Jesus ! și God ! ori de câte ori personajele trebuie să indice surpriză… N-am auzit atata Jesus ! nici in Life of Bryan…

Apoi, abject de goale lungi minute de dialog precum (dialog real, între Bardem si Fassbender, notat de mine in intuneric):

— Is that true?
— I think so. 
— Yep, you cant make this up.
— So what will happen now?
— You don’t wanna know.
— Of course I do.
— You’ll find out soon.
— Jesus.

Mai am o veste proastă. Am zis ca acest film durează doar o oră și că prima oră absoluti inutilă, cu mise-en-place căznită și mult mers la restaurant, poate fi sărită (incepeți exact de la min. 60)… Vestea proastă e că că moriștile filosofice continuă să bodogănească opresant și după aia, intre impușcături (foarte puține de altfel).

Veste și mai proastă : nici măcar nu e un film foarte violent (dincolo de cea exercitată asupra creierului și bunului simț).

Altceva?…

Ah, da… Personajul principal spre final dispare și nu știm ce se va întâmpla cu el.. Trebuiau să oprească undeva (imi spun acum intr-un flashback util pentru alții).

—