Image

 

Evoluția particulară a latinescului castigare (a pedepsi în latină și în toate limbile romane, cu excepția românei) spre sensul românesc modern –singurul atestat– de a obține prin șansă sau de a învinge, a câștiga, nu a primit niciodată o explicație satisfăcătoare. 

 

Avem însă o evoluție similară, de natură instituțională, în anumite limbi germanice. Benveniste, în Le Vocabulaire des Institutions Indo-Européennes, lămurește englezescul to sell și islandezul selja, în mod vizibil înrudite cu goticul saljan (a pedepsi, a oferi în sacrificiu) pornind de la un pasaj din Germania lui Tacit.

 

Germanii”, scria proto-etnologul Tacit, ” iau în mod surprinzător zarurile foarte în serios. ” Joacă mult, uitând de toate, și sînt atât de rătăciți de ideea de a câștiga, încât sînt gata să își joace și libertatea pentru o ultimă aruncare de zaruri. Când pierde și își pierde și libertatea, învinsul acceptă o sclavie voluntară. Dacă e tînăr și robust, se lasă legat și vândut. Cei care l-au câștigat, îl vând pentru a se dezlega de rușinea de a fi învins.

 

De aici evoluția de la verbul care înseamnă a pedepsi victima, a o oferi în sacrificiu (saljan în gotică) spre noțiunea de a vinde (sell în engleză, selja în islandeză). Omul castigat la zaruri era vândut de învingător.

 

Știind cît de mare a fost influența regatelor ostrogote asupra a ceea ce avea să devină proto-românii de-a lungul si in nordul Dunarii, ne putem întreba dacă evolutia verbului latinesc castigare (pedepsirea, sau oferirea în sacrificiu a cuiva) spre românescul a câștiga (la un joc de noroc, sau invingandu-l) nu se datoarează unor obiceiuri paralele, acela de a juca soarta unui om la noroc și, atunci când acela pierde, de a-l castiga

 

—-