“Dau cu zaru 6-5,
N-am nevoie de servici
Dau cu zaru 6-6
Iau femeia care-mi place.”
(Cristian Rizescu: Barbutul e viața mea)
Ca un adevărat coțcar (în sens etimologic-istoric, căci coțca = kocka = zar în sârbește, așa încât coțcarul e jucătorul de zaruri, trișor prin definiție), Cristian Rizescu ne informează aici care sunt combinațiile câștigătoare la barbut: 6-5 sau 6-6 (la care se mai adaugă 3–3, 5–5, căci cu oricare altele pierzi).
Acum, barbutul nu este câtuși de puțin un joc țigănesc, deși e atotprezent în manele. El ne vine din turcă, unde e tot barbut, iar în turcă vine cel mai probabil… din venețiană!
Asta e cel puțin teoria lingviștilor turci. Turca epocii de aur a Imperiului Otoman a fost foarte influențată de venețiană, Serenissima Republică întreținând relații speciale cu Poarta (de unde și situația permanent privilegiată a Dubrovnikului, Ragusa), lăsat în pace întotdeauna de turci și bombardat pentru prima oară într-un mileniu de existență de către sârbi în 1991 (generalului sârb Ratko Mladici, care comanda, i se atribuie fraza, atunci când i s-a atras atenția că bombardează un superb oraș vechi: – „O să construim unul și mai frumos, și mai vechi.”).
Or, mercenarii venețieni sunt cei care, conform lingviștilor turci, au lăsat otomanilor acest joc de zaruri, numit barbut de la început, deoarece coifurile lor erau numite astfel, coifuri venețiene de tip barbuta, croite pentru a lăsa fața dezgolită, sau cel puțin loc pentru barbă.
Coif venețian de tip barbuta.
Nu avem motive să ne îndoim de etimologia turcească, întrucât prin turcă ne-au mai venit cuvinte venețiene: furtuna, de exemplu, stihiile de pe mare. Furtuna românească nu este câtuși de puțin descendentă din latinescul Fortuna (=șansa divinizată), și nici din italianul fortuna (= șansă, noroc), ci e turcescul fırtına, turca avându-l la rândul ei din venețiană. În venețiană, ca și în franceza veche, ambivalentul fortune începuse sa se specializeze în sensul de dezlănțuire aleatorie a stihiilor, a elementelor marine, după cum dă norocul: “Leurs vaisseaux eurent si grande fortune sur mer, que plusieurs nefs furent perdues.” (Froissart). De aceea si astăzi în franceză pânza ce poate fi lăsată ridicată pe vreme de stihii e numita “voile de fortune”, fırtına yelkeni, cum se zice în turcă: velă de furtună.
Pentru ce însă numele coifului, barbuta, a ajuns să desemneze jocul de zaruri al soldaților? Zarurile se amestecau oare într-un coif?
“Alea jacta est.”
Fapt e că acei marinari mercenari venețieni care le-au lăsat turcilor furtuna, le-au lăsat și barbutul, cuvânt care etimologic e format ca bărbatul nostru, și acela un bărbos la origine, dacă nu un barbone.
Știam toate acestea încă de când am lucrat, în adolescență în România, la volumul, apărut în 1986, Arte Poetice: Renașterea (Univers, 1986), unde, pe lângă traduceri din Erasmus din Rotterdam și ceva italieni ai Renașterii, m-am ocupat de minunata cultură slavo-venețiană a Renașterii din Dubrovnik. Ei bine, barbuta era și acolo, în Dubrovnik, coiful mercenarilor, în acea cultură de limbă croată din Dubrovnik, influențată de venețiană, în care au scris Mavro Vetranović, Marko Marulić sau Marin Držić. (Din primul am și tradus atunci poemul Lanci Alemani, cântecul mercenarilor germani… Ezra Pound a făcut ceva similar în Winter is icummen in)
Paranteza vlahă
Încă de atunci, ocupându-mă de acea frumoasă limbă croato-venețiană din Dubrovnik și Split, unde mercenarii purtau barbuta și jucau barbut, m-a uimit absența totală în texte a oricăror referințe la vlahi, la aromâni, sau lipsa oricărui contact lingvistic vizibil între coasta croată și vlahii din interior. Asta e cu atât mai surprinzător, cu cât multă vreme am crezut că termenul din Split care desemnează un localnic, cineva născut între zidurile orașului: „Splitska faca” (citit: fața) și însemnând chiar față, o „înaltă față”, un om din Split, am crezut că vine din aromânescul „fatsã”. Asta pentru că vlahii, aromânii, au trăit dintotdeauna în munții din jurul Splitului. Dar nu, așa cum aveam să o descopăr, termenul e de fapt tot din venețiană: faça.
Zilele astea, pentru a mă lămuri totuși dacă există cea mai mică mențiune a vlahilor într-un text cum este de pildă masiva piesă de teatru a dramaturgului raguzan Marin Držić: Dundo Maroje (1551), am recitit nu doar piesa, dar întreaga ediție critică (Komedije od Pometa) a bunului amic, filozof și dramaturg Matko Sršen, care a lucrat acolo nu doar la lexicul piesei, dar a identificat tot vocabularul vechi, întrucât croații de pe coastă ai anului 1551 vorbeau un amestec neverosimil de slavă și venețiană.
Ei bine, sunt acolo în lexic nenumărate venețianisme și turcisme, inclusiv un alea jacta balcanic: “vrgao sam dzar”, cum strigă servitorul Popiva: am zvârlit cu zarul! Vrgao sam dzar! De remarcat că zarul intrase deja din turcă în croata din Dubrovnik în 1551 și că piesa respectivă a lui Marin Držić, care e de nivelul celor mai bune piese ale venețianului Goldoni… e scrisă cu două secole înainte de Goldoni… dar nimic, absolut nimic despre existența vlahilor, a aromânilor.
Coțca e sârbească, iar zarul turco-arăbesc
Și așa ajungem la zar, fără de care n-am avea barbut. Nu e o întâmplare că în “hazard” avem “zar”. “Hazardul” ne vine din franceză, pe când “zarul” din turcă, dar ambele au aceeași origine arabă: zahr, zar, ,زهر sau, cu articol: الزهر. Altfel zis: zahr, al-zahr, care e de fapt pronunțat: az-zaar. Acest azzaar arăbesc (spaniolă: azar), a fost scris fantezist în franceză: “hasard”.
I s-a adăugat un h- la început pentru a indica faptul că nu se face legătura, acea liaison franceză ca în “l’amour” sau “l’enfant”, ci că se spune: “le hasard”, cu pauză între articol și cuvânt: le-azar. S-a mai scris un -d pur grafic la urmă, care nu se pronunță, prin analogie cu alte cuvinte care au în franceză un -d grafic în final: dard, lard sau fard, așa că: hasard.
Când limbi ca engleza sau româna au împrumutat acest “hazard”, vorbitorii au pronunțat tot, inclusiv literele mute h- inițial și -d final. Așa ne-am trezit cu “hazardul”. Dar zahr (sau zaar) singur ne-a ajuns în paralel din arabă, prin turcă, pentru a desemna osciorul cu șase fețe folosit la jocurile de… hazard. 
“Zar” simplu ne-a venit așadar din turcă (“zarlar” la plural). Așa că avem zarul o dată din turcă, dar îl mai avem și în “hazard”, care păstrează forma arabă cu articol (az-zar), numai că scrisă fantezist de francezi (hasard).
Dacă n-am fi luat zarul din turcă, l-am fi împrumutat atunci de la sârbi, unde zar e: kocka (pronunțat: coțca = oscior). De la acele kocka, pl. kocke sârbești ne-a rămas în schimb, cum am zis, foarte sugestivul “coțcar”, la origine cineva care te păcălește cu zarurile, făcându-te să crezi că ar exista hazard sau ceva aleatoriu.
Bulgarii și sîrbii au găsit definiția manelelor…
https://cabalinkabul.com/2013/03/31/bulgarii-si-sirbii-au-gasit-definitia-manelelor/
„Dușmanul” și teologia românească a „urii”
https://cabalinkabul.com/2020/04/19/dusmanul-si-teologia-romaneasca-a-urii/
Cum se scămoșește mistica musulmană în manele trecând de la Azis la Florin Salam
Teologia panaramelor – Lino Golden: “Vreau să-mi iau un Panamera”
https://cabalinkabul.com/2020/02/14/teologia-panaramelor-lino-golden-vreau-sa-mi-iau-un-panamera/
7 Responses to Ce este barbutul și de unde vine el
Barbutul vine din “Groapa” lui Eugen Barbu.
3-3, 5-5, 6-5, 6-6 sunt combinatiile castigatoare, iar cele pierzatoare sunt: 1-1, 2-1, 2-2, 4-4
Kocka in maghiarā înseamnā “pātrat”. Asadar, se pune întrebarea : vine tot de la “sârbesc” sau acesta din urmā se trage din maghiarul pātrat?!
Cum s-a ajuns ca unul din sensurile lui “hazard” în engleză să fie cel de “pericol”?
Merge brailaaaaaaa.
Barbutul vine de la ZEII care a jucat zaruri cu NATURA de pe aceste TARAMURI !
Tyche (sau Tyhe) este zeița sorții sau destinului în mitologia greacă, a norocului întâmplător sau al nenorocirii predestinate.
Corespondent zeiței în mitologia romană este Fortuna, iar la vechii germani era Heil.
În vorbirea curentă a grecilor antici Tyche apare ca personificarea și identificarea zeiței cu soarta, destinul sau întâmplarea.
Proveniența generică a lui Tyche este incertă. După Hesiod/sec. VIII BC, Tyche este fiica lui Oceanus și a lui Tethys. În alte versiuni, Tyche este fiica lui Zeus, care, după placul ei, influențează pozitiv sau negativ cursul istoriei și soarta indivizilor.
Sculpturile care îi reprezintă Tyche/Fortuna, divinitatea ocrotitoare a Tomisului (Constanța antică) și pe Pontus, zeul Mării Negre, datează din secolul II AD si pot fi admirate astazi la Muzeul de Istorie și Arheologie din Constanța.
La Ovidiu, cel exilat in Tomis intre 8-18 AD, apare de 36 de ori in Ponticele si de 39 de ori numele de ‘fortuna’ . Lucrarile elaborate de catre Ovidiu pe TARAMUL nostru !
De exemplu ….
“Exposuit memet populo Fortuna uidendum
et plus notitiae quam fuit ante dedit.”
“Tum me, si qua fides, caelesti sede receptum
cum fortunatis suspicor esse deis.”
“Nunc, quia contraxit uultum Fortuna, recedis,
auxilio postquam scis opus esse tuo.”
“At nihil hic dignum poteris reperire pudore
praeter Fortunam, quae mihi caeca fuit.”
“Fortuna est inpar animo talique libenter
exiguas carpo munere pauper opes.”
(Ovidiu/exilat intre 8-18 AD la Tomis, Ex Ponto)
Asadar … Avem motive să ne îndoim de etimologia turcească, întrucât prin turcă ne-au mai venit cuvinte ANTERIOARE venețiene: furtuna, de exemplu, stihiile de pe mare. Furtuna româneascău ESTE descendentă din latinescul Fortuna (=șansa divinizată), și DIN italianul fortuna (= șansă, noroc), si NU din turcescul fırtına, turca avându-l la rândul ei din venețiană.
Iar in cazul anticului oras-colonie TOMIS, intemeiat de catre navigatorii greci in sec. VI BC, NUMELE ZEITATII cea PROTECTOARE a CETATII ne vine DIRECT din Antichitatea cea elena … Tyche cea amintita de catre Hesiod in sec. VIII BC.
Asadar … textul articolului ESTE fundamental GRESIT in estimarea sa etimologica !
Cel mai vechi zar a fost desoperit in Skara Brae (Orkney, Scotia)/3100 BC.
Jocul cu zarurile (senet) se practica in Egiptul antic/(3000 BC – sec. II AD), in vechiul Iran/(3000-2500 BC), la Mohenjo-daro (pe valea Indului, avand zaruri din teracota)/(2500-1900 BC), fiind mentionat si in Rigveda, Atharvaveda, Mahabharata si lista de jocuri budiste.
La Romani jocul se numea “aleam ludere” (“a juca zaruri”).
Primele indicii ale unui joc asemănător ‘tablelor’ vin din Egiptul antic unde se practica Senet, tot pe o tablă specială, mutările pieselor fiind decise prin mișcarea zarului. În Mesopotamia, un alt strămoș al tablelor se numea Jocul Regal al lui Ur. Iar în Iran, în orașul Shahr-i Sokhta au fost descoperite semne ale unui joc asemănător, datând în jurul anului 3.000 BC. În urma unor săpături s-au găsit zaruri și 60 de piese.[necesită citare] Cel mai apropiat strămoș de actualul joc de table a fost găsit în orașul iranian Jiroft unde s-a descoperit o masă de joc cu trei rânduri a câte 12 puncte, identică cu jocul roman „duodecim scripta”.
În Roma antică se juca un joc intitulat Ludus duodecim scriptorum („Jocul celor 12 linii” sau „Jocul celor 12 semne”) care avea loc tot pe o tablă cu trei rânduri a câte 12 puncte.