De la cronicari, care dădeau vina pentru toate belelele pe „haini”, „neferi” și „neprieteni”, până la moralistul pop Emil Cioran, românul a întreținut o obsesie cu „dușmanii” și „ura” (chiar și de sine, cum o spunea Luca Pițu cercetând amuzat „sentimentul românesc al urii de sine”).

Toate astea într-un mod extrem de serios, existențial, ontologic și teologal, exacerbat azi de expunerea pe internet, de mă întrebam odată ce-ar fi făcut Cioran dacă și-ar fi publicat treptat, pe Facebook sau pe un blog, pesimistele cugetări morale și ar fi fost asaltat în permanență de comentariile răuvoitoare ale trollilor. Le-ar fi zis „dușmani”, desigur.

La cât de pătruns de sine e intelectualul român, nu poți să chicotești despre cineva, că imediat ești acuzat de „ură”. Orice impostor public pe care îl ironizezi un pic se va declara victima unei campanii nedrepte, de „ură”. Dacă râzi de biserică trebuie să fii, de asemenea, plin de „ură”.

 

Să ne uităm cum flendurosul dandy teologal Teodor Baconschi se plânge că cei care râd de pompozitatea lui elitistă sunt : „persoane schimonosite de răutate, resentiment, ură față de tot ce nu-i ca ele”.

Dar aceasta este gândirea din manele!

Da, asistăm la o manelizare totală a discursului public și a vocabularului politic. Manelizare la propriu, inclusiv conceptual, prin vocabular: acea „ură” de care se plâng toți caraghioșii publici care nu-și văd ridicolul este echivalentul „dușmăniei” din lirica manelelor.


(Vali Vijelie si Adrian Copilu Minune: Dușmanii îmi poartă pică)

Ascultați manele la întâmplare și veți vedea că printre cuvintele cu cea mai mare frecvență sunt: „dușman(i)” și „dușmănie”. Nu loser-ul și impostorul sunt vinovați de eșecul lor social/amoros/creativ, ci “dușmanii” . Adică “ura” celor din jur.

Toți aceștia: Baconschi, Papahagi, Neamțu, Paleologu găsesc că ei sunt “urâți” și “dușmăniți”.

Horia-Roman Patapievici a scris chiar o carte despre asta, cu înspăimântătorul titlu: Anii urii !…

 

(Dușmanii au ciudă pe mine)

Acuzația de „ură” este, desigur, și resortul gândirii totalitare, care oferă acest paradox că: fiind totalitară, ea e săracă în concepte. La fel este și cea a perdantului. Totul e din vina „dușmanilor”.

Ironia rămâne de neînțeles într-un sistem totalitar, sau în gândirea perdantului lipsit de auto-sarcasm, și atunci ironiei trebuie să i se pună o etichetă care s-o facă să intre în violența internă a gândirii totalitare: este „ura” la politicieni, credincioși, persoane publice fără umor; sunt „dușmanii” și „dușmănia” în manele.

Cei care nu mă adoră nu pot decât să mă urască. Din invidie. Cum zice manelistul Baconschi: “inși care n-au ieșit niciodată din mulțime”. Aceștia, după el, nu pot decât să-l dușmănească.

Sarcasmul blând e de neimaginat pentru manelist. Cine râde de el e „dușman”. La fel, întotdeauna propaganda regimurilor totalitare, sau cea a bisericii, a etichetat sarcasmul împotriva lor drept „ură”.

In procesul ăsta de manelizare a discursului public, „dușmănia” explică totul. Perdantul narcisist, ca și ideologul totalitar, rezolvă contradicția oglinzii deformante prin : „ură” sau prin lucrul „dușmanilor”!

În această manelizare generală, ura este vinovată de eșecul public al românului, așa cum doar dușmanii sunt de vină că el bea.

Hans Magnus Enzensberger vedea în „perdantul radical” prototipul teroristului. Cf. :

Teroristul: perdantul radical

.

 

Guță: La dușmani le e necaz.