Există cinema românesc fără pretenții de “Nou Val”: Moon Hotel Kabul

Încep cronica printr-o mărturisire: am vrut să văd filmul ăsta (care va ieși abia pe 30 noiembrie) al Ancăi Damian (pe un scenariu scris împreună cu Lia Bugnar) nu pentru că a primit premiul de regie (total meritat, cum aveam să descopăr rapid) la festivalul de la Varșovia și încă un premiu la Madrid, ci pentru că are Kabul în titlu și citisem că prima parte se petrece în Afganistan.

Da, îmi stă Kabulul la inimă, așa cum îmi stau la inimă rigoarea estetică sau cea documentaristică. Acolo, în Afganistan, unde am trăit trei ani și am predat jurnalismul, mi-am făcut filmul documentar Cabală la Kabul și tot acolo se petrec principalele povestiri din volumul meu Miros de roșcată amară (Humanitas 2014).

Așa de mult țin la rigoarea documentării, încât am refuzat, de pildă, să trec mai departe de prima pagină a unui roman al acelui scriitor algerian la modă, Yasmina Khadra (pseudonim, e un bărbat de fapt și scrie în franceză) care se petrece în Kabul, unde scriitorul nu a mers niciodată, așa că el descrie intrarea în oraș ca trecând printre palmieri. Pardon, Monsieur? Palmieri în Kabul? Nu cresc acolo, suntem în Asia Centrală, iar Kabulul se întinde pe un platou muntos la aproape 2.000 metri altitudine, orientalistule de salon.

Totul era a priori împotriva acestui film românesc, Moon Hotel Kabul: scepticismul meu, sătul fiind de atâtea improvizații cinematografice cu fond orientalist, ba chiar simțind oboseală vizavi de noul val românesc (în care de fapt acest film nu se înscrie), precum și iritare față de un actor hipermediatizat dar care, am să spun din start, este unul din cei mai lemnoși și terni și lipsiți de nuanță din România: Florin Piersic Jr.

Da… În filmul de față, acest cabotin posac e un jurnalist trimis în Afganistan, iar ea (Ofelia Popii) este traducătoare pe lângă trupele române. Au o noapte de amor la hotel în care el se comportă ca un porc narcisist plictisit, după care el se întoarce în țară iar ea, care rămâne acolo, e asasinată în hotelul din Kabul. În România, el încearcă să o reconstituie (și să se găsească pe sine), mergând în satul ei, rămânând la înmormântarea ei și încercând să recreeze moarta: o persoană simplă, directă, pe care el a ignorat-o, deși ea i s-a oferit, onest, o noapte, fără să-i ceară nimic, iar el n-a priceput ce rar e să întâlnești asemenea ființe. Așa că, paradoxal, Florin Piersic Jr. e de fapt magic în filmul ăsta, pentru că avem aici cazul perfect în care pentru un actor monoton și narcisist și plin de sine s-a găsit exact rolul care i se potrivește.

Am început să văd filmul, așadar, cu teamă, descoperind din primele minute, cum speram să nu, lungi planuri cu Florin Piersic Jr. care merge, mănâncă, respiră, privește împrejur prin Kabul, iar la hotel se uită la porno etc.

Mi-am spus cu satisfacție răutăcioasă: poftim scene și secvențe înnebunitor de lungi… dar deodată m-am oprit, în momentul în care am simțit că ele dau ritmul filmului, care nu are de fapt nimic de-a face cu Kabulul sau Afganistanul.

Am descoperit deodată un scenariu epurat, simplu, linear în sensul cel mai bun de ligne claire. Nimic de-a face cu noul val alde Mungiu, Puiu sau Porumboiu.

Fără intelectualisme afișate, necăutând să recurgă la exotism inutil, filmul e înșelător de simplu. E filmat fără efecte inutile, evitând stilul de documentar al noului val românesc cu camera la umăr, muzica e discretă și se face uitată, așa cum trebuie să fie cu o muzică de film autentic. Am tot vorbit despre sunet și muzică în filme: în mod paradoxal, muzica unui film e perfectă atunci când nu o remarci și nu-ți amintești de ea, când se amestecă atât de armonios cu imaginile și narațiunea și dialogurile că te poți întreba după aceea: — Filmul ăsta chiar a avut muzică?

Adevarata muzică de film, cea magistrală, autentică, este:

—  1:  fie cea de care ne amintim extatic pentru că se lipea perfect pe acțiune si narațiunea vizuală si o îmbogățea (cele cateva măsuri de contrabas din Jaws/Fălci care anunță apropierea rechinului; muzica din Nașul sau cea din The Sting (Cacealmaua) care a readus in actualitate ragtime și pe Scott Joplin.

— 2: sau muzica de care nu ne amintim absolut deloc. Acea muzică atât de bine croită de compozitori antrenați special pentru cinema și care au stat lipiți de montajul cvazi-final al filmului. Moon Hotel Kabul intră în cazul ăsta.

Actorii (am zis mai sus despre cum rolul i se potrivește minunat lui Florin Piersic Jr., care altminteri ar fi fost insuportabil) sunt de o foarte mare naturalețe. Rodica Negrea, mama moartei, joacă durerea înspăimântător de convingător, ba chiar și rolul de camee al unei prostituate (Ilona Brezoianu) culeasă în ploaie pe marginea șoselei aduce o notă de naturalețe în drumul spre regăsire al personajului, care conduce un dric Mercedes (firma La Ilie) până în satul moartei.

Acum, sunt și mici scăpări logice în scenariu. E, de pildă, neverosimil ca personajul să nu fi copiat în computer conținutul acelui memory stick pe care i-l strecoară viitoarea moartă în trusa de toaletă la hotelul din Kabul. Are acolo informații ultrasecrete pe care el nu le copiază undeva, ci doar umblă cu stick-ul ăla în buzunar.

Dincolo de astea, însă, e la prima vedere un scenariu de manual. Eram convins că cele două scriitoare, Anca Damian (regizoarea, de la a cărei idee inițială pleacă filmul) și Lia Bugnar (autoarea efectivă a scenariului), s-au căznit foarte mult pe studiile lui Syd Field într-ale screenwriting, structura filmului fiind “ca la manual” în sensul cel mai bun. În structura de trei acte a lui Syd Field se recomandă plasarea întorsăturilor în cele mai strategice puncte ale narațiunii. Astfel, la încheierea actului I, pe la minutul 29, personajul Piersic descoperă memory stick-ul lăsat de moartă: GONG! Intrăm în actul doi, cursa eroului spre înzdrăvenire. Iar la jumătatea exactă a filmului, el ajunge în sat la mama moartei, unde începe procesul lui  de reconstruire afectivă.

În realitate, Lia Bugnar scrie instinctiv, cum m-a asigurat, fără manual, urmând linia dialogurilor și evoluția logică a personajelor.

Lia Bugnar: — Scriu foarte rar film, mă țin de teatrul meu, măcar stiu că mă fac de rîs pe mâna mea, daca e. De film ma feresc ca de ciumă, refuz să intru acolo sau, dacă în cîteva cazuri am scris, am făcut-o cu clauză in contract să nu apar pe generic. Moon Hotel Kabul e însă filmul in care mi s-a respectat cel mai mult scenariul. Despre scrisul ca la manual habar n-am, chiar n-am citit niciodata nimic care sa-mi dezvaluie vreo taina a scrisului (nici de teatru, nici de scenariu de film), eu scriu cum ma taie capul, ba chiar, pentru ca nu-mi place sa scriu nici n-o lungesc prea mult. O frază cheamă pe alta, o secvență o cheamă pe urmatoarea, eu asa functionez si singura miza pe care o am in timp ce scriu este sa nu ma plictisesc, sa ma surprind, sa scriu altceva decit m-as astepta să scriu.

În ciuda unor stângăcii poate inevitabile și a unor scene inutil de lungi, filmul funcționează perfect odată intrat în ritm, ba chiar și secvența onirică cu nunta sub ploaie prin care trece personajul, lent, cu dricul nocturn, e acceptată de spectator fără a avea nimic baroc exagerat, ca la Kusturica.

Iar lovitura de teatru spre final a apariției preotului e atât de bine adusă, încât până și mie, ateul, mi-a stors lacrimi, ceea ce nu pot să consider decât drept o mare performanță cinematografică.

Dan Alexe: De ce ai ales Kabul pentru locul în care are loc declicul dramei? De ce Afganistan si nu Kosovo, care ar fi fost mai la îndemână și mai familiar spectatorilor?

.

Anca Damian (regizoarea): Ei bine, am fost la Kabul și mi-am dat seama că amestecul acela de fascinație și frică nu poate fi experimentat in Europa, nici macar in Balcani.

Dan Alexe: Cum te situezi vizavi de mult discutatul “Nou Val” românesc?

.

Anca Damian: Eu nu am facut niciodata filme in stilistica lui Cristi Puiu – pe care-l admir imens, si nu am considerat niciodata ca estetica de care sunt atrasa e cea a unui grup. In animații am creat o estetica si un limbaj care mi-au adus recunoaterea internationala. In filmele cu actori, am incercat să spun povestea cat mai simplu, probabil ca aici inca nu m-am simtit suficient de libera sa îmi creez o estetică proprie.  Cred ca abia acum sunt pregatita sa-mi definesc identitatea vizuala, ceea ce in animatie am făcut chiar de la primul film.

Pe Ofelia Popii, care  joacă personajul traducătoarea asasinate am întrebat-o:

Dan Alexe.: Cum abordezi un asemenea personaj, precum în cazul de față, traducătoarea, personaj foarte puțin prezent în film, doar trei scene, ba chiar într-una este moartă, reușind însă să faci în așa fel încât persoana ei domină întregul film?

Ofelia Popii.: Am construit-o încetul cu încetul, din picături, prin mici detalii care sunt descoperite de-a lungul filmului. Ideea era că ea ajută la construirea personajului principal, cel care suferă după moartă.

Am întrebat-o și pe Ilona Brezoianu, care joacă rolul prostituatei din marginea drumului:

DA: — Rolul tău e mic, dar aduce o pauză comică într-o atmosferă narativă din ce în ce mai tensionată. Apoi, spectatorul bine-cugetător își spune deodată: stai, nu-i bine să găsesc ceva comic în redarea exploatării sexuale etc. Spune câteva cuvinte despre cum abordezi un așa rol și în fel în calibrezi pe ansamblul scenariului.

IB: — Nu cred ca e vorba de a gasi ceva comic in exploatarea sexuala. Cred ca pur si simplu exista si prostituate care au umor. Practic nu se face haz de meseria ei, ci de cum abordeaza ea meseria asta. Pentru mine nu a fost complicat, eu avand deja o auto-ironie de care ma folosesc zi de zi. Si in plus textul era scris de asa natura, incat doar rostind vorbele alea, iesea ceva ce da o pata de culoare comică filmului.

DA: — Just… Dialogurile sunt extrem de naturale, cel puțin în contextul filmului. Ți se întâmplă să dai de dialoguri lemnoase, nenaturale, pe care ceri să le schimbi, să le modifici? Și care e reacția scenaristului/ei?

IB: — Da. Mi s-a intamplat. Si tot timpul am nimerit oameni deschisi, care iti propuneau chiar ei sa schimbi textul ca sa fie cat mai ”vorbit”. Dar daca nu se poate, n-ai incotro. Respecți textul si incerci sa-l faci al tau indiferent de cum e scris.

DA: — Și asta produce frustrare sau o iei ca pe o provocare? Și stai apoi si tremuri gândindu-te că nu ai nici un control asupra cărei take/priză va fi aleasă la la montaj?

IB: — Eu de obicei evit frustrarile pentru ca ele te impiedica sa creezi. O provocare in schimb poate atrage dupa ea si lucruri extraordinare. Nu tremur, pentru ca am o vorba invatată de la profesorul meu, Adrian Titieni, care spunea “procesul nu succesul”.

.Moon Hotel Kabul: din 30 noiembrie în cinematografe.

.

Cf. și:

Ideograme filmate și cuțitoaie inutile: despre Noul Val cinematografic românesc

https://cabalinkabul.com/2016/09/07/ideograme-filmate-si-cutitoaie-inutile-despre-noul-val-cinematografic-romanesc/

Radu Jude: Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari

https://www.vice.com/ro/article/j54gyg/filmul-lui-jude-despre-ipocrizia-romanilor-fata-de-evrei-si-romi

“Bacalaureat”, Mungiu și problema cu supa în filmele românești…

“Bacalaureat”, Mungiu și problema cu supa în filmele românești…

Aurora (Cristi Puiu)

https://cabalinkabul.com/2013/03/11/aurora-cristi-puiu-oroarea-cotidiana/

Sieranevada (Cristi Puiu, 2016)… orori quotidiene

https://cabalinkabul.com/2016/08/18/sieranevada-cristi-puiu-2016-orori-quotidiene/

Pe latura documentarului de artă și autor ar trebui văzut neapărat și

“Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” (Andrei Ujică) : portretul unei națiuni…

https://cabalinkabul.com/2013/04/30/autobiografia-lui-nicolae-ceausescu-andrei-ujica/