Oasis: Supersonic (2016)
Documentar de Mat Whitecross
In doi ani si jumătate, doi frați din Manchester, cu caracter infect, ego clinic și muzică banală au ajuns să țină concerte in fața a câte 200.000 oameni. De patru ori mai mult decât strângeau într-un concert Beatles la apogeul carierei lor de concerte.
La unul din concertele Oasis, 4% din populația Marii Britanii căuta să cumpere bilete, mai mult ca la o revoluție, iar grupul a trebuit dus cu elicopterul pe scenă.
Acum 20 de ani, Oasis devenise cel mai mare grup pop de pe planetă, în momentul în care se credea că fenomenul megastarurilor luase sfârșit. Uriașa construcție muzicalo-financiară ridicată în jurul lor a luat sfârșit din cauza relației schizoide dintre cei doi frați Gallagher, care nu-și mai vorbesc din 2009 (Noel și Liam, Cain și Abel, au refuzat, de altfel, să apară împreună în acest film documentar, unde sunt intervievați separat și doar audio, ceea ce creează un efect straniu, de detașare, pentru spectator). Cauzele fenomenului Oasis meritau însă studiate. Cum a putut o asemenea muzică banală și repetitivă, un post-punk mai plicticos chiar și decât lălăielile lui Bono și U2, să atingă atunci un asemenea statut mitologic?
Ultimul mega-grup din istorie, ieșit din provincie, de la Manchester (așa cum Beatles veniseră din Liverpool) a apărut ca un asteroid în momentul în care Anglia tocmai scăpase de Thatcher. Muzică simplă, repetitivă, versuri ieșite din popor, să înțeleagă toți bețivii și șomerii și curvele. Ultimul grup punk, de altfel, căci asta era muzica lor, un punk frumos și viclean împachetat și bine mixat, ceea ce nu apare pe scenă.
Au apărut cu single-ul Supersonic (She done it with a doctor/On a helicopter/she sniffin’ in a tissue/Sellin’ the Big Issue), urmat de albumul Definitely Maybe (1994).
Era Anglia de după Thatcher a lui Tony Blair, Anglia năucită optimist, privatizând serviciile sociale, intervenind în Irak, promițând o nouă cale, mincionoasă, cea a stângii liberale.
Oasis au apărut ca noii Beatles, noii Rolling Stones, working class heroes. In acel moment, până și muzica protestatară devenise convențională. E comică secvența filmată din documentar în care Noel și Liam aruncă spre cameră, într-unul din rarele momente când nu se scuipau, că vor să-i fută pe alde Phil Collins și Sting, burghezi împuțiți.
Droguri, distrugere de mobilă în hotel, caracter infect, limbă simplă, vorbindu-le fetelor în dialect, arătând degetul mijlociu Londrei arogante și lumii întregi.
Pe un montaj psihedelic, filmul ne arată un fenomen socio-cultural irepetabil. Oasis au fost ceea ce au fost nu pentru că erau cei mai buni, sau cei mai inteligenți, sau cei mai creativi din istoria rock-ului. Ei au fost doar ultimul mega-grup de dinaintea Internetului, din vremea cand fanii încă cumpărau discuri și stăteau la coadă să-și vadă idolii, sniffând și bând în timpul ăsta, dar socializând, nu acasă pe internet, în singurătate depresivă.
Și America a avut echivalentul lui Oasis: Nirvana. O prelungire neașteptată a fenomenului a mai fost și Amy Winehouse, o tragică Billie Holiday a zilelor noastre, despre care am mai scris aici.
Succesul acestora e efectul anilor 1990, când te-ai născut tu, cititorule trist. Nu exista YouTube pe atunci, nu se copia gratis de pe torrenți și torrente, nu se asculta muzică comprimată în mp3.
Fenomen absolut irepetabil astăzi, Oasis, cu muzica lor monotonă, produsă de mixaj, versuri neinteresante și caractere execrabile ne arată ce putea face marketingul înaintea erei internetului, în vremea inocenței și comunicării reale.
———————-
Despre degradarea socială a Angliei cf. și:
Eu, Daniel Blake (Ken Loach, 2016): filmul unei Anglii în totală descompunere
The Beatles : Eight Days A Week – The Touring Years (2016)
https://cabalinkabul.com/2016/10/09/the-beatles-eight-days-a-week-the-touring-years-2016/
Amy (2015): — I cheated myself
https://cabalinkabul.com/2015/07/11/amy-2015-i-cheated-myself/
Dieta lui Thatcher (o etapă spre beatificare)…
https://cabalinkabul.com/2013/04/13/dieta-lui-thatcher-o-etapa-spre-beatificare/
și
Thatcher – inamica liberalismului politic
https://cabalinkabul.com/2013/04/12/thatcher-inamica-liberalismului-politic/
2 Responses to Oasis: Supersonic (2016): despre un fenomen irepetabil azi, în era internetului
Corect spus în mare parte. În afară de Wonderwall nu suntem capabili să fredonăm altceva scos de Oasis iar la U2 altceva în afară de One. Nirvana parcă a mai scos un chelcheşoz în plus faţă de Oasis deci nu le putem echivala iar partea de final a postării (cea cu comunicarea reală, suflete arţăgoase şi temătoare ….. bullshiturile lui tataie Dan Alexe) este exact copita pe care o aşteptam să răstoarne găleata cu lapte.
Ei cacat nu se copia in anii 90…. Se copia in draci, pe casete audio, copiam jocuri de z80 si copiam muzica, se vindea numai muzica piratata la Romana si peste tot, ca inca nu intrase legea copyrightului, stateau baetii pe strada cu lada cu casete, ne duceam 3 baieti fiecare lua cate un album pe 2 lei, si dup-aia ni le copiam intre noi, poc fiecare avea cate 3 albume.
Sa vrei si nu gaseai muzica de-afara cu copyrighti in Romania. A trebuit sa ajung in Ungaria sa ma bucur si io de o caseta “originala”, cu ambalaj original, tras in tzipla, nu tras la xerox…