„ICR-ul – Institutul Cultural Român – ar trebui desfiinţat”, imi spunea, cu convingere, o prietena româncă, altminteri ziaristă, în momentul trecerii forţate a Institutului sub tutela Senatului. „Doar avem un Minister al culturii”, zicea ea. „Pentru ce bani risipiţi în două structuri?”Convingerea că un „minister al culturii“ chiar ar putea functiona in concordanţă cu eticheta sa mi s-a pãrut bizarã, venind de la un ziarist. Un scurt istoric al acestui aparat birocratic de creatie recenta care e „ministerul culturii“ este edificator.

Mussolini a fost primul care a avut ideea unei coordonări a culturii prin stat, creând in 1935 acestă bizarerie birocratică: Ministerul Culturii (avînd acolat pe atunci si adjectivul „popular”: Ministerul Culturii Populare, Minculpop, poporul fiind – nu-i asa? – prin esenţã revoluţionar). Pînă la Mussolini nu a existat o astfel de structurã oficială de control si promovare a „culturii naţiunii”. Nici măcar Revoluţia francezã nu avusese o asemenea idee.Ministerul Culturii al lui Mussolini a fost cel care a lansat pentru prima oara și o politica de epurare a limbii, iar tot Mussolini a fost cel care a impus dublarea filmelor în limba nationalã, in loc de subtitrare, tot dintr-o dorinţã de a proteja limba si poporul de influenţe straine.Exemplul lui Mussolini a fost imediat urmat de cãtre Hitler, care a preluat la rîndul lui initiativa dublarii filmelor. Stalin a imitat un an mai tarziu, in 1936.

Abia la mult timp după război, in 1959, o altă ţară centralizatoare, Franţa, a creat un Minister al culturii, urmată rapid de mai toate tarile continentului. Aparitia in Franţa a unui minister al culturii trebuie de altfel plasata in contextul epocii: ţara lui Voltaire inca mai poseda pe atunci un imperiu colonial planetar, iar presedintele autoritar si egocentric Charles de Gaulle a creat acel organism doar pentru a-l pune in fruntea lui pe megalomanul aventurier cu biografia etern reinventatã André Malraux.

America nu are în schimb si nu a avut niciodata un minister al culturii. Cît despre institutiile mai vechi dupa care a fost modelat ICR-ul: British Council, Goethe Institut sau Institutul Cervantes, ele nu au nicio legatură cu Ministerul culturii sau cu Parlamentul din tarile respective, ci isi primesc bugetul prin intermediul Ministerului de externe, functionand in schimb total independent. În Spania, seful onorific al Institutului Cervantes este de altfel regele.

Ministerul Culturii, acolo unde există, e tinut departe de activitatea acestor institute. La urma urmei, încă o datã, nu trebuie sa uitam ca Mussolini a fost cel care a vazut pentru prima oara interesul de a incredinţa administrarea culturii, văzutã ca activitate colectivă, utilă pentru obşte, funcţionarilor de carierã ai unui minister special, presupuși a şti mai bine decit artiştii şi publicul ce e aceea cultura „utilă”.

Că aici se revelează extatic dorința eternă de control a funcționarilor guvernamentali se vede şi în România. Nu altceva a spus Mircea Diaconu, în meteoricul sau rol de ministru român al culturii, afirmând că „şi ICR trebuie să cânte în acelaşi cor”.

—-

Despre dublarea filmelor am mai scris aici :

„Hasta la vista, baby!“: „La revedere, puiule!“… Dublarea filmelor străine în limba naţională a început ca o iniţiativă fascistă şi nazistă.

http://cabalinkabul.com/2013/01/03/19/

.

Despre Malraux :

„Secolul al XXI-lea va fi religios, sau nu va fi deloc“ – Nu a spus Malraux o asemenea tîmpenie…

http://cabalinkabul.com/2013/01/25/secolul-al-xxi-lea-va-fi-religios-sau-nu-va-fi-deloc-nu-a-spus-malraux-o-asemenea-timpenie/

—————