Zidit în limba sa, vorbitorul de română de azi nu mai simte cât de stranie e formula de politețe prin care se abordează necunoscuții: „Nu vă supărați.”
Nu se mai întâlnește nicăieri, prin alte limbi și culturi, o asemenea expresie umilă de anticipare a eșecului comunicațional. La urma urmei, de ce, dumnezeule, să se supere pentru că îl/o intrebi unde e piața Unirii?
„Nu vă supărați” trebuie să aibă o explicație culturală, nu lingvistică, întrucât celelalte limbi neo-latine nu cunosc ceva asemănător. Tot așa, formula nu se regăsește în literatura veche sau în dialogurile redate de cronicari. Ea e de factură recentă și trebuie să fi apărut odată cu dislocarea vechilor structuri sociale și cu erodarea țesutului comunicațional tradițional. Odată cu instaurarea neîncrederii în semeni, care e principala regulă de funcționare a societații românești.
Există și alte societăți bazate pe pesimism și pe iminența dezastrului, însă acela e împărtășit de locuitori. Așa sînt formulele de politețe din culturile bantu; de pildă în swahili, principala limbă de comunicare în Africa centrală și de est, salutul de bună ziua cel mai frecvent este interogarea negativă:
— Hu-jambo? — Si-jambo… Literalmente: –„N-ai necazuri?“ Răspuns: — „N-am necazuri.“
Tot așa, în rusă contactele sociale încep deseori prin anticiparea refuzului :
— А вы не скажeте, который час… ?
(– Nu vreți să-mi spuneți cât e ora…?)
La fel e și în română; noi însă nu am avut de-a face cu rușii până in vremurile moderne, ci cu slavii din Balcani, unde această turnură nu există sau e atenuată. La fel, formula umilă nu are nimic de-a face cu cea de rugăminte formală din prego, bitte, please sau s’il vous plaît.
„Nu vă supărați”!… In realitate e vorba de un rest al prudenței formale otomane. E o politețe orientală, rămasă din contactul prelungit cu agareenii. „Iertați-mă“ se mai spune și azi sporadic în turcă: „kusura bakma“ = „nu vă uitați la cusurul meu“, iertați-mă dacă vă dau supărare cu țărăniile mele.
„Kusur” = greșeală sau defect personal. O simplă prudență orientală de fațadă. La urma urmei, peste cusururi se poate trece cu indulgență. Româna a mers însă mult mai departe, pînă la capătul anticiparii procesului agonistic, sărind etapele intermediare. In română nu mai e: „iertați-mi cusururile, aparența șleampătă și gâfâiala usturoiată și spuneți-mi vă rog unde e piața Unirii”, ci direct: „Nu vă supărați.”
Nu ne mai încurcăm în detalii, pentru ca e previzibil că persoana ar putea să se supere. Si rezultatul e că mulți chiar se supără: „Nu vă supărați, unde e Piața Unirii?”… Si cu o figură indignată omul/femeia va ridica mut din umeri că nu știe și-ți va întoarce spatele, lăsându-te frustrat cu cusururile tale.
——-
cf. și :
— Alertã : românii nu mai stiu cuvinte…
http://cabalinkabul.com/2013/01/21/alerta-romanii-nu-mai-stiu-cuvinte/
— “Oglindă, oglinjoară”… Românii: o nație de Narciși cu extazul auto
“Oglindă, oglinjoară”… Românii: o nație de Narciși cu extazul auto-rãscolitor…
—
4 Responses to Cultura românească a neîncrederii în celălalt (și în sine)…
nu vă supărați… 🙂
eu aș avea niște observații.
nu vă supărați…
șefu’, … (către un necunoscut)
să trăiți! (către un șef, un om mai în vârstă etc.)
…
toate aceste formulări au ca menire reliefarea statutului (mai) înalt al interlocutorului, pentru a-l îndupleca.
„sunt sluga ta umilă, tu ești șeful meu, care se poate supăra și îmi poate face orice”.
și nu numai formulările acestea introductive.
cursantul român nu întreabă niciodată cât ține cursul?, sau până la câte stăm?.
el întreabă cât ne țineți?, ori la câte ne lăsați?, subliniind „domnia” dascălului: (1) programul este la discreția dascălului și, mai ales, (2) cursanții înșiși sunt la discreția dascălului – ei sunt ținuți și lăsați, întocmai ca niște slugi, sau chiar ca niște obiecte, asupra lor se răsfrânge vrerea „domnului”.
și mai sunt multe situații în care românul se pune pe sine ca complement direct, adică cel care pățește acțiunea (voia șefului).
românul a transformat a-i împrumuta ceva (îmi împrumuți 10 lei?) în a-l împrumuta cu ceva (mă împrumuți cu 10 lei?), pentru a sublinia că creditorul face ceva asupra lui, operează cu el însuși.
invers, „șeful” îi pune pe ceilalți ca complement direct.
părintele român spune mi-am dus copiii la zoo, în timp ce străinul zice am fost cu copiii la zoo.
ș.a.m.d.
poate că nu vă supărați… vine de la turci,
dar cred că toate aceste exprimări descriu o caracterstică a culturii românești (întâlnită și la turci, de altfel).
atiudinea foarte favorabilă față de inegalitatea puterii în societate, care cere să-i arăți „șefului” că este ca atare.
power distance-ul lui Hofstede.
Intr-adevar, romanii au fost obisnuiti sa nu mai aiba incredere in semenii lor odata cu venirea comunismului. Acest defect (sau nu) poate fi observat in diferite forme. Nu cred totusi ca “nu va suparati” ar fi macar apropiat de alte exemple mult mai concrete (nu neaparat morfologice).
Amabilitatea cotidiana a individului roman lipseste total in cele mai multe cazuri. Iar cand aceasta se manifesta, ia forme pe care limba romana le-a imprumutat sau mentinut de-a lungul secolelor. E un fenomen normal si logic care nu a ocolit nici-o asezare.
“If you don’t mind” e folosit de vorbitorii de limba engleza regulat pe langa alte expresii formale de adresare.
Si ei chiar le folosesc.
Eram intr-o zi intr-un oras si, cum nu stiam unde e piața, trebuia sa intreb pe cineva de pe strada daca stie unde e piața. Si cum n-am mai intrebat de multa vreme vreun necunoscut daca stie unde e un loc anume, ma tot gandeam ca de ce ar trebui sa intreb cu “Nu va suparati”.
De ce ma intrebam asta, pentru ca de multe ori de cate ori ma acosta pe strada cineva si incepea cu “Nu va suparati”, urma ceva de genul “știți, sunt din alt oras, bla bla, nu am bani de tren etc”
Asa ca, exact cum zice autorul mai sus, de cate ori aud “Nu va suparati” nici macar nu ma opresc, decat daca omul e suficient de rapid sa zica ce vrea si nu implica bani 😀
In schimb daca omul intreaba direct ce-l doare, nu am nici o treaba, ma opresc si ii explic.
Asa ca dupa ce m-am gandit la asta, am zis ca cel mai simplu e sa intreb direct: “Buna ziua, nu stiti unde e piața”. Adica o politețe foarte scurta de introducere, ca sa arati ca respecti persoana si apoi, repede, pana nu se dezmeticeste suficient cat sa intoarca spatele, intrebi ce ai de intrebat.
Nu pot generaliza lucrul asta, pentru ca e doar impresia mea, dar am impresia ca cu cat omul e mai umil cand te acosteaza pe strada, cu atat inspira mai putina incredere.
Daca in schimb e hotarit si zice clar ce vrea, dimpotriva, parca cu atat mai mult iti vine sa il ajuti.
Candva, la un moment dat, umilința asta s-a pervertit si de multe ori in spatele ei se ascunde de fapt altceva.
Nu mai poti deosebi umilința autentica de umilința prefacuta. Aici cred ca e cauza.
‘Would you mind telling me where Piața Unirii is ?’