Tot caută lumea să interpreteze ieșirea lui Cristi Puiu cu măștile și revoluția și nimeni nu reușește, dar asta e pentru că puțini caută adevărat să-l înțeleagă pe Cristi Puiu.

E vorba de un mare ipohondru, în sensul clasic al termenului, de cineva obsedat de atotprezența bolii, însă doar a Bolii mari, cancerul sau ciroza. Ba chiar e o ipohondrie metafizică, de dimensiuni esențiale: prezența permanentă a Bolii, distrugerea ineluctabilă a corpului de care nici credința nu ne poate salva. Ipohondrie combinată cu o obsesie a derivei autoritare (de unde și trimiterea lui rău înțeleasă la Revoluție).

Pentru Cristi Puiu, poveștile noastre cu masca sunt o fandoseală și acceptarea tâmpă, în gloată, a unui gest autoritar, pentru că ele nu ating ceea ce este Boala autentică, ontologia Bolii: cancerul sau ciroza, cum am văzut-o în Moartea domnului Lăzărescu. Cheia o oferă chiar el, de câte ori este întrebat:

Cristi Puiu: — “Tatăl meu are ciroză la ficat. M-am întrebat întotdeauna de ce bărbații români beau atâta sub comunism. Prietenii tatălui meu mureau unii după alții de boli legate de aproape sau de departe de alcoolism. Am o explicație plauzibilă: toți cetățenii României au copiat moravurile dictatorilor care s-au succedat la cârma țării vreme de 70 de ani. Fiecare vine acum cu un verdict care nu acceptă discuție, fiecare abuzează și încalcă libertatea vecinului.”

(Cristi Puiu, interviu în Libération, 11 ianuarie 2006)

În filme, Cristi Puiu își oferă riscul de a planta aluzii la asta greu de înțeles chiar și inițiaților. Astfel, în prelungirea ipohondriei care impregnează Moartea lui Lăzărescu, în Aurora avem o scenă tulburătoare pe care puțini spectatori o vor fi înțeles, dar care are o mare importanță în economia scenariului: personajul (viitorul asasin, jucat tot de Cristi Puiu) face un lung duș, după ce a luat hotărârea de a-și asasina nevasta.

In timpul acelui lung duș, care pare încă o scenă inutilă, precum mâncatul supei în tăcere în Noul Val cinematografic românesc, personajul duce mâna la spate, chincit sub duș, și stă un lung moment așa, cu mâna sub fese, șiroind de apă.

Nu e greu de bănuit ce face el: își vâră două degete in rectum pentru a verifica dacă nu cumva, în sfârșit, are un cancer acolo. Un asasin ipohondru.

Lumea din Aurora o prelungește pe cea din Moartea domnului Lăzărescu, iar Cristi Puiu a făcut foarte bine de a juca chiar el rolul acelui asasin potențial, vid moral și obsedat de boală și moarte. Cele două degete nevăzute din rectum, în Aurora, au un rol major, chiar dacă nu sunt înțelese de majoritatea spectatorilor.

Din această perspectivă a morții atotprezente, o fășie de pânză pe față îi apare lui Cristi Puiu ca ceva derizoriu, ca o formă de supunere prostească. Nu este o formă a nătângii înțelepciuni populare cum că: toți o să murim și „cu-o moarte toți suntem datori”, ci o revoltă în fața seninătății uniforme care nu pare a pricepe oroarea autentică a morții de care o biată pânză nu ne va proteja.

De aceea îl și preocupă atât de mult Soloviov și teologia rușilor, cu obsesia lor pentru moarte, absurdul gloatei și nihilism. E o atitudine asocială, desigur, ce face el, dar asta vine de la un om care insistă în fiecare gest că nu urmărește să placă, în vreme ce suferă permanent că nu-i iubit și admirat.

Un act de curaj si o sinucidere comercială” era formula trist-admirativă din același Libération atunci cand “Aurora” a fost prezentat la Cannes.

Sieranevada (Cristi Puiu)

https://cabalinkabul.com/2016/08/18/sieranevada-cristi-puiu-2016-orori-quotidiene/

Aurora (Cristi Puiu)

https://cabalinkabul.com/2013/03/11/aurora-cristi-puiu-oroarea-cotidiana/

Ideograme filmate și cuțitoaie inutile: despre Noul Val cinematografic românesc

https://cabalinkabul.com/2016/09/07/ideograme-filmate-si-cutitoaie-inutile-despre-noul-val-cinematografic-romanesc/ 

“Bacalaureat”, Mungiu și problema cu supa în filmele românești…

https://cabalinkabul.com/2016/12/21/bacalaureat-mungiu-si-problema-cu-supa-in-filmele-romanesti/