Cum mi-a spus Costa Gavras, într-un interviu pe care mi l-a acordat odată: Orice film este un discurs politic!

Am ieșit aseară de la filmul Dark Waters, cu Mark Ruffalo, despre scandalul otrăvirii noastre cu bună știință de către firma americană DuPont, cea cu teflonul. Ocazie cu care m-am mai documentat în legătură cu cele patru decenii în care respectiva firmă a distrus sănătatea a zeci de mii de muncitori din uzinele sale, știind foarte bine că îi bagă în mormânt, dar și că strecoară chimicale artificiale în corpul consumatorilor.

Filmul e sobru și clasic, cu un joc impresionant al lui Mark Ruffalo (mai cunoscut ca Hulk). Istoria e reală și solidă, fără nimic inventat, bazată pe un articol din New York Times Magazine din 2016, despre avocatul care a încolțit imperiul otrăvitor al teflonului.

Regizorul, Todd Haynes, mai făcuse în 2015, tulburătorul film Carol, cu Cate Blanchett. Dark Waters e regizat, filmat și montat într-o manieră foarte clasicizantă, ca un amestec de Ken Loach și frații Dardenne.

Povestea e simplă, lineară, cunoscută, și nu poate exista un spoiler. Oroarea modului sistematic în care gigantul chimic și industrial DuPont a otrăvit, cu complicități politice, milioane de oameni pentru a face profit e arhi-cunoscută, iar procesele continuă și azi.

Asta mi-a amintit însă că sectanții pieței de la noi continuă să spună că dacă totul ar fi privat, cu un stat minimalist, nu s-ar întâmpla escrocherii și falsificări ale calității produselor și totul ar fi minunat, răsplătind meritul și inovația. Inovația aici era aducătoare de moarte, dar vândută ca o dovadă a geniului într-o economie necontrolată. 

Filmul Dark Waters ne amintește că în realitate s-ar întâmpla exact invers, și am avea, într-o economie total necontrolată, otrăviri ca în tranșeele de la Verdun. Abia așa vezi iraționalul doctrinei de sectă și de ce neoliberalismul à la roumaine este o religie. In înverșunarea lor irațională de a spune că piața nu greșește și că piața reglează tot, sectanții neoliberalismului arată că ignoră cu totul umanul.

Doctrina lor robotică nu ia în seamă tendința negustorului și a antreprenorului privat de a te fura, eventual de a te otrăvi și de a forma, în absența controlului statului, un cartel împreună cu alții ca el, prin care, în loc să concureze cum spune doctrina, ei te vor fura și mai bine, în grup (cf. ultima carte a lui Thomas Piketty).

Sectanții pieței ignoră umanul real, postulând, dintr-o credință absurdă, de tip religios, că ar exista cinste în negustori care, potrivit doctrinei sectei, ar dori să concureze, inovând și deloc mânați de pofta de profit rapid și monopol. 

Noroc că va exista întotdeauna un stat cu legi care să ne apere de asemenea credincioși gata să închidă ochii la ticăloșiile reale, din devotament pentru un mecanism autoregulator fantasmagoric și inexistent în lumea oamenilor vii. 

Iar jocul lui Mark Ruffalo e de Oscar pentru anul viitor, da. Mai apar, în roluri secundare, dar nu prea convingătoare, Anne Hathaway și Tim Robbins.