Care a fost realitatea leninismului lui Șora? O re-situare provizorie în contextul epocii

Pentru a pune capăt speculațiilor în legătură cu leninismul militant din tinerețe al lui Șora, am înscris pe lista lecturilor imediate cartea lui: “Du dialogue intérieur. Fragment d’une anthropologie métaphysique” (Paris, Gallimard, 1947). Deocamdată mă mulțumesc cu cele câteva pagini reproduse cu indignare de Adrian Papahagi.

.

Șora nu avea să mai publice apoi nimic vreme de 30 de ani, până la “Sarea pământului” (Cartea Românească, 1978).

.

Următoarea lui carte, patru decenii dupa prima: “A fi, a face, a avea” (Cartea Românească, 1985) arată o constanță îngrijorătoare în constructul filozofic al lui Șora, nezdruncinat de niciuna din experiențele sale de viață.

.

De ce? Pentru că “a fi”, “a face” și “a avea” sunt cele trei categorii ale ființei propuse de Sartre (“être”, “faire” și “avoir”) în indigesta sa adaptare a lui Heidegger “L’Etre et le Néant”, mult inspirată de “Sein und Zeit” a lui Heidegger și publicată tot de Gallimard, în Paris, în timpul ocupației naziste în 1943, cu acordul autorităților germane.

.

“L’Etre et le Néant” a lui Sartre propune așadar categoriile existențiale de: “a fi”, “a face”, “a avea” (“être”, “faire” și “avoir”) care se regăsesc apoi în tot ce avea să scrie vreodată Șora.

.

Carevasăzică, atât Șora din 1947 și până astăzi, cât și Noica în toate scrierile lui, nu s-au desprins niciodată de Heidegger, în cazul lui Șora prin intermediul edulcorării lui Heidegger de către Sartre.

.

Așadar, acea primă carte a lui Șora, publicată de Gallimard în 1947, amestec confuz de fenomenologie, existențialism și marxism, nu e altceva decât o sinteză leninizată a cărții lui Sartre publicate de Gallimard în 1943. De aceea le-a și publicat Gallimard una după alta, una în timpul ocupației (Sartre), cealaltă imediat după (Șora).

.

Toate conceptele pe care Șora le pune acolo în perspectivă marxist-leninistă vin de la Sartre și, prin Sartre, din Heidegger, precum, pe una din paginile reproduse de Papahagi (traduc eu):

.

— “Acțiunii subversiv viclene a lui “a avea” (“avoir”), ființa (“être”) trebuie să-i opună o acțiune deschis revoluționară (și, de aici, constructivă): fără să meargă pe patru cărări și în plină zi, în fața tuturor, trebuie să dea un pumn în figura rigidă dar casabilă a acestei fantome solidificate și greoaie.”

.

Sigur, putem interpreta, cum o face indignat Papahagi, în cheie simplă: proletarii trebuie să dea un pumn in figura burghezilor și să le ia totul. Revolta scripturară a lui Șora (și a lui Sartre) era însă una metafizică. Stilul acesta provocator, violent, al existențialiștilor și, ulterior, structuraliștilor francezi, amestecarea lui Heidegger cu Lenin prin filtrul lui Sartre, toate acestea erau banalități pe atunci și aveau să culmineze în barocele și exuberantele manifeste din Mai 1968. Nu avem acolo câtuși de puțin greoiul leninism ucigător al URSS-ului, ci naivitatea intelectualilor francezi care nu îl cunoșteau pe Heidegger decât prin filtrul lui Sartre și ignorau totul despre angajamentul nazist al lui Heidegger, dar și despre realitatea stalinismului.

.

Toate aceste elucubrații ale epocii sunt desigur, infantile (deși Șora avea 30 de ani când a scris acea peltea într-o franceză impecabilă, iar Sartre avea 40), însă acel infantilism ideologic veninos avea să domine gândirea franceză până în zilele noastre.

.

Iată, așadar, dincolo de indignarea imediată, în ce paradigmă se situează cartea de atunci, din 1947, a lui Șora.