Despre moare și murături…

În Cel mai iubit dintre pământeni, printre multele povești auzite la crâșma Uniunii Scriitorilor și pe care le recicla cu mai mult sau mai puțin har, Marin Preda o spune și pe cea a doctorului Hațeganu, căruia îi este adus un țăran “cu plămânul ciuruit de oftică. I s-a arătat radiografia, nu si-a dat seama ca țăranul era acolo, alături pitit in suita lui, si zice, moare, asta e, domnilor, moare! După un an se întoarce țăranul sănătos si zice: domnu doctor, acum mi-e bine, sa va dea Dumnezeu si dumneavoastră multa sănătate si să trăiți o sută de ani.

Se uită Hațeganu la radiografie, se enervează si mai tare, toate cavernele se cicatrizaseră: — Ce-ai făcut, bă, zice, ce tratament ai urmat? — Pai ce-ați spus dumneavoastră, zice taranul, am băut moare! — Ce e asta, moare? — Zeamă de varză! zice țăranul.”

Anecdotă neverosimilă și rău povestită de Marin Preda, desigur, deși moarea e reputată în popor pentru virtuțile ei curative.

Pe deasupra, moarea e unul din cele mai frumoase și autentice și pe nedrept ignorate latinisme din limbă. Româna e de altfel singura limbă romană care l-a păstrat ca termen autonom, altminteri el mai intră, cum o să vedem imediat, și în franțuzescul saumure – saramură.

Moare – muria, muries

Moarea noastră coboară direct din saramura, din apa cu sare a romanilor care se numea muria sau muriēs. Această muriēs (feminin singular) era deja o denumire arhaică în latină, pentru că e unul din puținele feminine care se termină în -ēs. Faptul că se termină în acel -ēs, cu -ē lung în final poate explica și e-ul final ciudat din moare. E-ul a rămas e, așadar, pentru că era un e lung, muriēs fiind unul din puținii termeni latini cu -es. Extrem de arhaic, el a traversat toate stadiile limbii, feminizat ulterior mai explicit în muria.

La Roma, muria sau muries era o simplă saramură, o apă cu sare, care, pe lângă uzul său culinar, mai era folosită și în sacrificii.

Cunoaștem în detaliu derularea sacrificiilor la romani, ca și vocabularul tehnic, întrucât au fost descrise chiar de ei, în multe texte ce ne-au rămas. Două ingrediente erau indispensabile în orice sacrificiu. O făină specială, un fel de mălai prăjit, numit mola, de la aceeași rădăcină de la care avem și noi mălaiul, dar și moara. Cu acea mola, cu acel mălai, era presărată victima, care apoi, peste făina mola, era stropită cu apa sărată numită moria sau mories.

Intr-atât de nelipsită era mola, mălaiul acela, de la orice sacrificiu, încât a produs un verb eufemistic pentru a omorî o victimă, care era : im-molare, a imola, ca și cum s-ar fi format în română un foarte posibil : a în–mălăia. Imolarea era, la propriu, înmălăierea victimei. Încetul cu încetul, sensul s-a estompat și immolare a devenit doar un sinonim pentru a omorî ritualic.

Cât despre moare, apa cu sare folosită ritualic, Caton, în De Agricultura, 88, explică foarte limpede cum se face acea muria, sau muries. Se pune sare curată cu apă curată într-un vas deschis, la soare. La câteva zile, după ceva evaporare, sarea nu se va mai topi în lichidul îngroșat. Atunci se pune peste lichidul scăzut un pește sau un ou. Dacă plutește, moarea aceea e bună pentru pus în ea carne, brânză sau sărături:

si natabit, ea muries erit, vel carnem vel caseos vel salsamenta quo condas.

(Ca o paranteză, Caton se pricepea minunat la sărături, ca la tot ce e autarhie țărănească. Tot în De Agricultura, acolo la 162, unde explică cum se fac șuncile, cum se acoperă jamboanele cu straturi de sare în putină, el are un avertisment foarte serios: straturile de sare să fie atât de groase, încât să nu cumva să se atingă carne cu carne, ca să nu se strice, evident: Caveto ne caro carnem tangat.)

Moarea, de la muria, muries, a rămas aproape neschimbată în română : apa aceea cu sare care s-a specializat doar pentru păstrarea legumelor, în special varză. În franceză, s-a păstrat expresia din latinitatea tardivă unde muria a fost întărită cu termenul sal, sare : sal muria. Același lucru ca și muria simplă, dar așa fac țăranii în toate limbile, întăresc termenii mai uzuali. Sau a fost, poate, o calchiere după grecescul arhaic ἁλμυρός, halmurós (unde grecescul hal = sal în latină).

Sal muria a dat saumure în franceză. Exportat spre Grecia care avea să devină bizantină, sub forma σαλαμούρα, salamura, care avea să fie împrumutat și de română ca saramură. Vorbitorii români nu au avut însă niciodată simțământul că în saramură (luat din greacă) ar intra moare (moștenit din latină).

Iar de la moare vine, în mod evident, și verbul a mura, cu derivatul murături.

Așa încăt nu era foarte departe de adevăr gluma aceea școlărească: — Ave, Caesar, murăturile te salută!

foto: Kamikaze

Cf. și:

Mămăliga nu explodează, dar are titluri de nobleţe (si mamele, pentru cine citeste pînă la capăt)

Din Bruxelles, despre varză