Ministrul e gravidă… Despre feminizarea limbii române

Multă dezbatere academică în jurul necesarei feminizări a limbii române. Unii nu au așteptat dezbaterea ca să feminizeze anumiți termeni. Eu, de pildă, spun dintotdeauna „ministra”. „Ministra muncii”, a bucuriilor fundamentale etc.

Nimic în română nu s-ar opune să spunem sistematic ministră atunci când e vorba de o femeie. Că dacă îi spui ministru când ea e femeie, ai să zici oare atunci: „Ministrul e gravidă”?

Tot așa, dacă spui profesoara, feminizat de la profesor, nu văd de ce nu poți spune ministra. Doctor, doctoriță. Unii merg și mai departe și folosesc masculinul chiar și acolo unde un feminin există tradițional și e banal. Am văzut titluri precum: „Directorul spitalului de urgență Vasilica XXX”. „Directoarea” ar fi fost acolo foarte natural, doar că „directorul” a părut a aduce mai multă gravitate funcției.

La fel, este de o absurditate totală să citești: „Președintele Croației, Kolinda Grabar-Kitarović”. Ce-o fi rău cu „președinta”? Noi ne încăpățânăm însă să spunem că „președintele” Croației și-a arătat pieptul apetisant în bikini pe plajă.

Aici româna și franceza sunt împletite împreună în caznă. Și franceza are aceleași probleme, ba chiar aici franceza din Franța și cea din Belgia diferă în feminizarea numelor de funcții, de pildă: Madame LE Ministre sau Madame LA Ministre? Sau: écrivaine ori femme écrivain (scriitoare)?

În primul rând, trebuie subliniat că multe limbi și multe culturi nu trec deloc prin cazna corectitudinii politice când vine vorba de feminizarea unor funcții, sau a unor părți din vocabular. Franceza și româna rămân două exemple extreme. Franceza și româna, cum am văzut, încă mai discută dacă anumiți termeni, precum ministru, pot fi feminizați.

Sigur, franceza a impus recent, prin l’Académie, Madame LA ministre, dar termenul însuși de „ministre” rămâne formal masculin. Noroc cu articolul hotărât la.

În perspectivă istorică, franceza merge însă uneori, în realitate, și mai departe decât româna, are de pildă termenul, numele de funcție: bourrelle: femininul de la bourreau, călău. Călăiță, cum ar veni, ceea ce trimite la niște realități culturale prin care noi n-am trecut. Asta n-ar trebui însă să ne complexeze, pentru că franceza nu are în schimb, cu nici un chip, un feminin al lui „învingător”. Acolo unde româna a produs învingătoare, franceza nu are decât învingător: vainqueur. Femininul de la vainqueur e imposibil în limbă și se spune: femme vainqueur, femeie învingător, chiar dacă mai recent s-a încercat femme vainqueure sau, prin Québec și Elveția, vainqueuse. 

Majoritatea limbilor de pe planetă nu au masculin-feminin

Să începem însă prin a spune că româna și franceza au fost năpăstuite ideologic și că majoritatea limbilor de pe planetă nu cunosc genurile gramaticale.

Da, există limbi și culturi, o majoritate de fapt, care nu își pun problema feminizării numelor și funcțiilor pentru că pur și simplu nu există în vocabularul lor noțiunile de masculin și feminin. Ca să nu mai vorbim de neutru. La ei totul e neutru și asexuat.

În Europa, avem limbile non-indo-europene care sunt maghiara, finlandeza, estona, lapona și basca. Cu toatele fără masculin și feminin. In Asia: chineza, japoneza, turca, vietnameza, coreeana, tibetana, indoneziana sau mai aproape de noi, în Caucaz, georgiana etc. nu își pun câtuși de puțin problema masculinului și femininului în limbă. Noțiunea însăși le e străină, ideea de gen gramatical e bizară. Fericiți oameni. Pentru toți aceștia, învățarea unor limbi străine occidentale, indo-europene, pune uneori mari dificultăți tocmai din pricina genurilor gramaticale.

Ne-am putea pune chiar întrebarea dacă succesul universal al englezei nu a fost facilitat chiar de absența genurilor gramaticale în vocabular.

Engleza le-a avut, istoric, pe toate trei, masculin-feminin-neutru, cum le au și azi germana sau limbile slave, dar le-a pierdut. Nu e singura limbă indo-europeană care a pierdut total genurile gramaticale. Altele sunt persana (farsi) din Iran și armeana.

Persana nu mai are nici cea mai mică urmă a genurilor gramaticale, însă știm că le-a avut, ca și în cazul englezei, întrucât posedăm textele antice în limba lui Zarathustra, limba din cărțile sfinte ale zoroastrienilor, Zend-Avesta, și a imperiului persan antic.

Limbile care nu au genuri gramaticale, precum turca sau chineza, ba chiar și limbile care le-au pierdut, cum e de pildă persana, nu fac nici măcar distincție, în seria pronumelor personale, între el și ea. Au un singur pronume pentru femeie, bărbat sau obiecte.

Engleza e aici o excepție, întrucât a păstrat, la pronumele personale, distincția între he și she. La fel, ca un reziduu al sexualizării anterioare a limbii, o barcă, o corabie sau o mașină sunt feminine în inconștientul colectiv al vorbitorilor de engleză. Despre un yacht se va spune în engleză: She is beautiful. Asta pentru că într-o barcă sau o mașină ești închis precum într-un pântec, așa încât vorbitorilor de engleză li se pare natural să spui she.

La fel, în latină, numele de pomi, de arbori fructiferi, erau în mod natural feminine, chiar dacă aveau formă masculină. Prunus, prunul, era feminin: prunus alta = un prun înalt. Era feminin pentru că dădea roade, așa încât în inconștientul colectiv era asimilat cu maternitatea. Orice pom fructifer era feminin, de altfel. De pildă mărul, copacul, malus, era desigur feminin, în ciuda terminației masculine, în schimb fructul, mărul, malum, era neutru, pentru că produs de pomul feminin malus.

La fel erau feminine, deși cu terminație masculină, casa și mâna, domus și manus, pentru că, la rândul lor, puteau conține și ascunde lucruri. Ba chiar au existat unele cuvinte, precum dies = zi, ziua, despre care romanii nu au știut niciodată dacă sunt masculine sau feminine. În funcție de fantezia autorilor, dies (zi) poate fi masculin sau feminin.

Ca si in cazul englezei unde bărcile si mașinile sunt feminine, exemplul latinei arată cum categoria mentală o depășește pe cea gramaticală. Feminizarea sau masculinizarea unor termeni pot influența mitologia sau mentalitatea colectivă. De pildă, în conștiința difuză a vorbitorilor de limbi romane sau germanice limba, la langue, die Zunge e feminin și pare natural să fie așa. Pentru vorbitorii de limbi slave, însă, limba: jazik, jezik etc. e un organ pur masculin, poate chiar prin forma lui anatomică, și slavilor li s-ar părea de neconceput să-i pună un adjectiv feminin. Limba e masculin și gata.

La fel, spaniola a feminizat lichidele corpului care pentru celelalte limbi latine sunt masculine: sângele și laptele au devenit în spaniolă la sangre și la leche, feminine.

Sau, cum o remarca lingvistul Roman Jakobson, mitologia și basmele care ni se par atât de naturale în limbile noastre cu soarele masculin și luna feminină sunt greu de transmis în germană, unde soarele e de gen feminin (die Sonne) iar luna e masculină (der Mond). Mitologia noastră este așadar total răsturnată pentru germani.

La fel, acolo unde mitologia și basmele popoarelor romane își închipuie moartea invariabil ca pe o femeie (bătrână), pentru greci și germani moartea (thanatos, der Tod) e un bărbat, pentru că limba o impune astfel.

Ne putem închipui de aici nesfârșitele erori de transmitere culturală a unor mituri și povești care joacă pe sexul soarelui sau al morții.

Asta nu e însă o scuză pentru ca într-o limbă ca a noastră să continuăm să spunem ministrul Olguța și președintele Kolinda. Din nou, oare cum sună în acest context: „Ministrul e gravidă”? Ce mitologii am putea scoate de aici?

Rămâne însă faptul că genul gramatical al numelor de țări și orașe e important în limbile noastre, mai ales că ele nu își corespund. În franceză, Canada e de gen masculin (le Canada), în vreme ce Egiptul e feminin (la belle Egypte). Tot așa, în franceză, Bruxelles e de sex feminin, dar Moscova e masculină.

În toate limbile, însă, România, ca și Franța (reprezentată de femeia Marianne sau de Jeanne d’Arc) sunt feminine și nu pot fi văzute altfel în psihologia vorbitorilor de limbi cu genuri gramaticale. România e feminină! De ce atunci, oh de ce? pe oroarea aia de clip de promovare (Rrromânia, Rrromânia!) a fost pus să citească un morocănos de bucureștean, probabil fumător și alcoolic, cu voce groasă și monotonă de crainic de fotbal?

Cf. și

Sper că majoritatea nu ești proastă, moarte lui „la modul“
 și alte fantezii lingvistice românești

Sper că majoritatea nu ești proastă, moarte lui „la modul“
 și alte fantezii lingvistice românești…

Flendurile memoriei, colaj (Dan Alexe)