Eu, venind de la grădiniță (Cochirleanca, jud. Buzău)
Da, așa a scris presa azi:
O fetiţă în vârstă de numai patru ani a fost dată afară de la serbarea organizată la grădiniţă pentru că nu avea costum popular.
Educatoarea din satul Cochirleanca, jud. Buzău, a fost cea care a luat decizia pentru că fetiţa nu era îmbrăcată corespunzător, scrie azi Observator. Părinţii copilei, săraci, nu şi-au permis să cumpere un astfel de costum, însă n-au crezut că fetița lor va fi dată afară de educatoare.
S-a mirat și indignat toată lumea că o educatoare a putut să facă asta, adică un gest contrar pedagogiei celei mai elementare. Pe mine însă nu. Încă noroc că nu a bătut-o.
O știu foarte bine, cunosc atmosfera de acolo, este satul meu, locul în care m-am născut și mi-am petrecut copilăria, satul pe care l-am numit literar Rămăieni și în care se petrec unele povestiri din În punctul lui rebbe G. (Polirom 2016).
Am mai scris în VICE despre satul meu, Cochirleanca, județul Buzău. În copilărie, când am mers la grădiniță și la școală, comuna noastră nu avea încă electricitate. E greu de imaginat acum, dar toată zona aceea între Buzău, Râmnicu Sărat și Brăila e un adevărat triunghi al Bermudelor, într-una din regiunile din cele mai izolate din Romania, deși e aproape de centrul geometric al țării…. O zonă agricolă mai izolată și decât unele sate de munte. Vin prost, țărani banuitori, biserică cu acoperiș de tablă.
E locul acela în care, acum câțiva ani, prefectul de Buzău l-a dus pe premier cu mașina prin sate ca să-i arate că primele drumuri accesibile iarna după viscol erau cele tăiate prin zăpadă spre cârciumi. Presa a râs atunci de țărani, însă orășenii și prefectul se înșelau.
Iată de ce, o scurtă descriere a satului ne va ajuta: până la Revoluție, a existat un singur telefon in sat, cel de la primărie, care de când il stiu era cu manivelă, ca in filmele interbelice, iar primarul răcnea, învârtind: “Alo, județul!…”
Nu aveam asfalt (desi Buzaul e la 20 km), iar electricitatea a fost introdusa când aveam 13 ani, adica prin anii 1970… alaltăieri. Toata copilaria am citit la lampă. Iarna, pentru ca nu există măcar o colina pe distante de sute de kilometri, ninge si bate viscolul cu săptămânile, iar satele rămân rupte de lume. Multe au fost iernile in care dimineața nu puteam ieși din casa din cauza zăpezii, iar școala era închisă.
Intr-o asemenea societate claustrofobica, unicul loc social e crâșma din sat… Este singurul spatiu in care satenii se intalnesc zilnic, e singurul punct de interactiune colectivă. Crâșma tine loc de piața centrala, village green, maidan si stâlp de tortura.
Fără crâșmă, un sat e mort, încremenit in entități autonome si necomunicante. Crâșma e inima si băşica satului… Sătenii care croiseră mai întâi drum prin zăpadă spre crâșmă știau ce fac. Crâșma e mai importantă decât școala.
De aceea m-a scandalizat când, în iarna lui 2012, ipocritul de prefect de Buzău, un demagog nesimtit, l-a plimbat cu mașina pe premierul efemer de atunci, Mihai Răzvan Ungureanu, ca să-i arate că în satele înzăpezite, unde trebuia adusă armata pentru scos zăpada, se tăiaseră deja pârtii spre crâșmă. A zis atunci acea Iudă de prefect: “Primele drumuri accesibile după viscol, prin sate, au fost cele spre cârciumi. I-am arătat şi premierului, din maşină.”
In realitate, știa foarte bine irodul că fără crâșmă un sat e mort, incremenit in entități autonome si necomunicante… Crâșma e inima si băşica satului… Satenii care croiseră mai intai drum prin zapada spre crasma stiau ce fac…
Tradiția bătăii și a umilirii copiilor
Toată copilăria mea am văzut copii bătuți și umiliți. Bătuți și umiliți și de părinți și de învățători și profesori.
La școală, elevii erau încă bătuți crunt, iar bătaia era o parte naturală a tehnicilor de predare din învățământ. Îmi amintesc de țărani aducând copilul mucos în fața dirigintei:
— Doamna (sau tovarășa), vă rog să-l bateți cu sălbăticie (sau ca pe hoții de cai), că ăsta numa de frică știe.
Eu te-am facut, eu te omor!” era strigătul de luptă al ţăranilor care îşi băteau copiii în ogradă, copii despre care nici unul dintre vecini nu avea vreo îndoială că şi-ar merita tratamentul sălbatic. Îmi amintesc şi de învăţătoarele sadice şi de profesorii rataţi, eşuaţi la ţară, care se descărcau de frustrări pe copiii pălmuiţi şi bătuţi cu rigla, uneori peste unghii, printr-un rafinament care se situa la limita torturii.
Așa că umilirea, gestul de putere care constă în respingerea unei fetițe care a venit fără costum popular e naturală în acea atmosferă. Acolo au trebuit întotdeuna tehnici de supraviețuire afectivă și mintală, într-o regiune în care, generații de-a rândul, singura distracție anuală a fost doar bâlciul anual Drăgaica din Buzău, în luna iunie, unde țăranii mergeau cu căruțele, bătând copiii când aflau că fuseseră bătuți la școală, pentru că în mod sigur făcuseră ceva rău ca s-o merite.
Eu cu sora mea Mona la Drăgaică în Buzău…
MONA: — Să n-ai niciodată încredere în femei. Promite-mi c-ai să mă aperi, iar eu o să-ți zic cum să faci cu ele.
EU: — Ce știi tu despre femei?
MONA: — Nimic. Ideea era să mă aperi, nu să crezi ce spun. Deja n-ai înțeles.
3 Responses to Vin din satul fetiței care a fost gonită de la serbarea grădiniţei pentru că n-avea costum popular
Frumoasă postare! ”Vin prost, țărani banuitori, biserică cu acoperiș de tablă”, ” țăranii mergeau cu căruțele, bătând copiii când aflau că fuseseră bătuți la școală” Excelent!
Ce surpriza! Mama mea este nascuta in Cochirleanca, Buzau. Ma rog, e doar nascuta, caci bunica, vaduva, a plecat la oras dupa colectivizare, asa ca ea si sora ei mai mare au trait in Buzau toata viata.
Ce mica e lumea…
Sanatate si La multi ani!
Cum se numea filmul cu învățătorul ăla american dintr-o școală săracă? I-a pus pe copii să se descalțe și s-a descălțat și el fiindcă unul din copii nu avea ce să încalțe când a venit la școală și îi era rușine de colegi.