Că românii n-au fost o nație de meșteșugari se vede si din amuzanta origine a termenului unealtă/unelte: el nu e altceva decât un calc după frecventa expresie bulgărească edno-drugo, una-alta. Exact ca în expresia până una-alta.
Edno-drugo (una-alta) e calabalâcul, paraphernalia, ansamblul lucrușoarelor pe care le posezi, cumperi sau vinzi la un moment dat, “aia și aia”… așa cum se mai spune: “cele bune și cele rele”.
.
Una-alta a fost apoi pluralizat de românii care au imprumutat si tradus edno-drugo, făcând une-alte (că doar ai mai multe, nu?…), iar une-alte a fost singularizat în unealtă (cum altfel să zici doar la una din ele?), ca după aceea unealtă să fie la rîndul lui pluralizat în unelte.
Așa încă pluralul “corect” etimologic este cel vechi: unealte, une-alte, care a fost “normalizat” în unelte (de la singularul refăcut unealtă), când s-a pierdut sensul formării cuvântului.
.
Ne putem închipui perplexitatea primilor meșteșugari români: — “Măi frate, cum le zicem la astea?” — “Eh, une-alte…”
—.
One Response to Uneltele lingvistului, până una-alta…
Imi pot inchipui perplexitatea acestor autointitulati “lingvisti” cand vor intelege ca stramosii poporului roman au dezvoltat un limbaj propriu fara sa imprumute mereu de la vecini. Daca deschizi dex-ul, constati cu stupoare ca stramosii nostri nu vorbeau o limba proprie ci au asteptat sa le spuna alte popoare cum sa denumeasca uneltele obiceiurilor pe care le practicau din mosi stramosi. Nu stiau nici cum se numesc rudele de sange. Au asteptat latinii pentru a spune mama, fiu, fiica.