Cu toate astea, filmul Pasolini merită un articol, merită o clipă de meditație la ce înseamnă creația. Pasolini e o combinație atat de monstruoasă de amatorism si pretentiozitate încât interpelează. Cum să faci o asemenea grossa merda puzzolente despre unul din cei mai complecși creatori ai secolului XX? Creatorul, omul Pasolini a fost cel care a căutat in permanență, si care nu s-a descurajat atunci cand nu a reușit, să găsească forme noi și să le concilieze cu un limbaj pe măsură. Pasolini a făcut totul, de la poezie, teatru, film, roman, actorie.
A inventat întotdeauna, de la Evanghelia după Matei, care este o transpunere exactă a textului neotestamentar jucată de țărani ignobili, până la documentare de o originalitate extremă, cum a fost Comizi d’amore (1964), un soi de sondaj filmat prin Italia in legatură cu apucăturile sexuale ale italienilor de atunci, totul împletit cu dialoguri intre el, Pasolini, si Alberto Moravia, care a fost unul din cei care au înțeles cel mai bine oroarea cuplului și drama repetitivă a sexului. (Pasolini fiind de asemenea unul din marii intelectuali care și-a asumat public, atât de devreme pentru moravurile de atunci, homosexualitatea.)
A făcut apoi, tot ca documentar, Appunti per un’Orestiade Africana (1970), un reperaj african, unde nu caută decat să găsească mediul încă funcțional al tragediei antice.
Inainte de asta, făcuse Edipo Re și Medea (jucată halucinant de Maria Callas). In Oedip Rege, drama lui Sofocle explodează in fața spectatorului prin micimea ei, prin sărăcia decorurilor, ieftinătatea suferinței… Oedip al lui Pasolini e doar un cioban — spectatorul e traumatizat de felul icnit, nici măcar dușmănos, in care Oedip își ucide tatăl în drum cu un baston.
Nici nu mai amintesc de literatura lui, sau de filmele mari, de perturbantul Salo, sau de Decameronul.
(Apropo de asta, în anii 1980, în cadrul unui festival Pasolini, organizat la Iaşi de către ambasada italiană, răposatul George Pruteanu, care trebuia să asigure traducerea în direct a filmelor, a avut ideea de a vorbi, peste dialogurile din Decameronul, care sunt în dialect napolitan, greu de înţeles chiar şi pentru italieni, în moldoveneşte. Odată trecută surpriza primelor fraze, totul funcţiona.)
Iată că Abel Ferrara face acum un film despre Pasolini.
Abel Ferrara… Cine e in primul rând Abel Ferrara? Este unul din cei mai greu de clasificat cineaști americani. E generația lui Scorsese și, ca el, a ieșit din Bronx și Little Italy, cu toții fiind prieteni cu alde Harvey Keitel și Christopher Walken.
Am spus de prietenia dintre Abel Ferrara și Harvey Keitel. Cu Harvey Keitel a făcut Abel Ferrara halucinantul Bad Lieutenant (1992), cu personajul polițistului drogat, violent și obsedat de sex care are de fapt o latură de sfințenie. Unul din cele mai mari roluri ale lui Keitel.
După care, Abel Ferrara s-a mutat în Franța, unde a făcut câteva din cele mai proaste filme din istoria cinematografiei, New Rose Hotel (1998, cu Christopher Walken, Willem Dafoe și Asia Argento) și Mary (2005, cu Juliette Binoche, Forrest Whitaker și Marion Cotillard).
Ce fel de film e Welcome to New York? Începe cu o mise-en-abyme foarte intortocheată. Un carton ne spune că e bazat pe evenimente reale reinterpretate. Prima scenă îl arată însă pe Depardieu ca actor, intervievat de niște ziariști, care la rândul lor nu sînt de fapt jurnaliști, ci actori. El însuși e intevievat ca actor: “De ce ați acceptat să jucați acest personaj?” Iar el: “Pentru că DSK nu e o persoană care îmi place… Apoi… Je déteste jouer.”
Chiar și eu m-am surprins sărind peste generic, nedoritor să aflu cine a făcut castingul și nici cine a fost costume designer… in vreme ce, intr-un film făcut să fie văzut în sală, genericul face parte din ansamblu, literele și culoarea și ierarhia și poziționarea lui fiind gândite cu grijă.
Pentru un tradiționalist ca mine, care nu se uită la filme decât în sală, printre alți oameni, asta pune o mare problemă legată de banda sonoră, de statutul sunetului.Eu merg să văd filme doar în sală, pentru că un film e o experiență colectivă, nu un joc video. Oamenii ăia au lucrat nu doar la scenariu si imagine, ci și la sunet, care trebuie ascultat în colectiv, trăind odată cu cei lipiți de fotoliu, în bezna, în jurul tău.Pe deasupra, ceea ce îmi e mai odios in vizionările private, acasă, e când gazda oprește filmul si spune: „Hai sa facem o pauza… vedem sfarsitul dupa o țigară”… O lipsa de respect pentru film care imi provoacă accese de ură.
Odată, la cineva acasă, sunetul era așa de jos, ca m-am aplecat sa iau telecomanda, iar persoana mi-a zis: „Ce-ți trebuie sunet tare, doar ai subtitlurile pe ecran ?…”
Intr-un film, însă, cum a fost Django, al lui Tarantino, pentru a da doar un exemplu recent, încă s-a mai lucrat la sunet în manieră tradițională.
O bună parte din muzica acelui film provine de pe vechi discuri de vinil ale lui Tarantino, care a refuzat sa le digitalizeze și s-a generat acolo o întreagă controversă printre puriști, întrucât din când in când se aud pîrîiturile acului de la pick-up.
In noile condiții, însă, de izolare individuală a spectatorului, de vizionare privată a filmelor pe ecrane mici, uneori cu sunetul dat foarte jos, banda sonoră a unui film devine un simplu accesoriu.
O să ajungem, încet, la acel sistem de criterii după care sînt alese filmele proiectate în avion în timpul zborului: un film pe care poți să îl urmărești, să îl vezi și să îl înțelegi fără a avea nevoie să pui căștile pe urechi ca să auzi dialogurile.
Ce trebuie reținut, însă, e că odată cu acest incident, difuzarea unui film exclusiv pe internet, fie din motive legale, cum a fost cu Abel Ferrara, fie din motive de prudență politică sau marketing, cum e cazul cu The Interview, recenta comedie Sony despre tentativa de asasinare a liderului nord coreean de către doi agenți CIA, se ajunge la o regândire a ceea ce este un film: opusul total al teatrului radiofonic, unde nu ai la dispoziție decât sunetul și pe care îl asculți orb în întuneric este filmul proiectat in avion, făcut ca să îl poți urmări și înțelege chiar cu sunetul tăiat, fără căști. De la sunet total la absență totată de sunet, filmul viitorului se îndreaptă deja spre ceea ce nu trebuia să fie:
Despre noile tehnologii la cinema am mai vorbit cu Costa Gavras aici (cu link spre interviul filmat, pentru cei vor sa-l audă pe Costa, daca tot vorbim de sunet) :
Every movie is a political discourse – interview with Costa Gavras
http://www.neurope.eu/article/every-movie-political-discourse-interview-costa-gavras
“The mediocre man is a monster” – When Pasolini met Orson Welles
https://cabalinkabul.com/2013/11/26/the-mediocre-man-is-a-monster-when-pasolini-met-orson-welles/
Despre ce să înțelegem din Pasolini și Ezra Pound:
Din nou despre Radu Gyr si obscenitatea poeziei patriotice…
https://cabalinkabul.com/2014/12/09/din-nou-despre-radu-gyr-si-obscenitatea-poeziei-patriotice/
Despre DSK am mai scris in
Hedonofobia: O fericire atît de insuportabilă!…
Despre Django al lui Tarantino si folosirea sunetului la cinema:
Django Unchained : film, interrupted…
„Hasta la vista, baby!“: „La revedere, puiule!“… Dublarea filmelor străine în limba naţională a început ca o iniţiativă fascistă şi nazistă.
—
One Response to Pasolini, Abel Ferrara și scleroza creativă, cu o digresiune despre la ce mai folosește azi sunetul la cinema…
… si merci pentru paragraful doi 🙂