Image
 
O femeie perfectă trebuie să fie în același timp diafană și vulgară. Pornind de aici, cel mai erotic cuvînt din limba română (un participiu, pentru pedante) este : lăbărțată. E un termen care te face să o vezi pe lăbărțată zăcând moale, pe spate, sau, precum în Biblia lui Gala Galaction : crăcită. Un participiu care filtrează alchimic oroarea sacră a limbii de care sîntem vorbiți.
 
Asta i-am explicat lui Kriemhilde, în vreme ce zăcea lăbărțată și crăcită, incontestabil, dar fără rîs voluptuos.
 
Acum : o femeie lăbărțată sau crăcită trebuie să aibă și rîs voluptuos. Rîsul voluptuos poate fi vulgar sau elegant, nu are importanță, dar e obligatoriu și natural, iar naturalețea nu se învață. Rîsul voluptuos poate fi transcris fonetic prin “hă-hă“, sau “hu-hu“, sau “hi-hi“, vocala nu contează, ce trebuie este să nu fie însoțit de privire cercetătoare pentru a verifica dacă și-a făcut efectul. Căci voluptatea e autosuficientă. Și abia acolo începe amorul: atunci când dai de cineva care știe să rîdă voluptuos și lăbărțat fără ca aparent să aibă nevoie de tine, ci doar așa. 
 
Fata asta Kriemhilde (cu nume nibelungian o pedepsiseră părinții, șvabi timizi, obsedați si de krimis și de kremschnitt) știa să se lăbărțeze și, alternativ, să rîdă voluptuos. De ce atunci nu funcționa între noi? Pentru că lăbarțarea ei (sau, alternativ, crăcirea) și rîsul ei erau disociate. Cînd rîdea voluptuos nu pricepea că ar fi semn de crăcire. Cînd se crăcea nu mai rîdea. Or, asta duce ineluctabil la dislocare afectiva. Seriozitatea în lăbărțare e reaua vestire a reproșului : 
 
EA — “De ce nu vii odată cu mine?” 
 
EU — “Pentru că, deși sîntem la circ, prefer să nu fi citit programul dinainte.”
 
Apoi, trebuie acolo și ceva exhibiționism neautentic. Incepe să devină complicat, știu, și îmi pare rău că am pierdut harta. De evitat, de exemplu, obsesia cu bețișoarele parfumate care trebuie aprinse înainte de. 
 

Exhibiționismul neautentic nu e interesant decât daca ce spui și ce faci e de fapt adevarat. De pildă, Eliade făcea deja asta acum două sute de ani când își freca picioarele sub masă cu negresa aia (de față cu părinții ei care simțeau de fapt tot, cea mai erotică scenă din literatura română)… Invers, masajul artificial, forțat, în cameră pitită, după perdele, cu uleiuri esențiale (obscenități scumpe și lipicioase) e un putoff total (parcă așa se spune în româna contemporană: putoff). 

 
Și atunci ce rămâne? Păi rămâne lăbărțarea candidă. Perfidele, calculatele, nu vor ști să se crăcească natural, cu uleiurile lor esențiale si bețișoare parfumate cu tot. Vor avea întotdeauna fraze fie de scuză, fie tehnici de subliniere : uite cum mă lăbărțez. 
 
(Cam lungă introducerea, dar pentru cine o recitește e plină de sfaturi dezinteresate.)
 
EU: — “Kriemhilde, te părăsesc, nu ne potrivim deloc.”
 
EA: — “Nu te opri, nu te opri.” 
 
EU: — “Kriemhilde, m-am oprit acum ceva vreme. Ești crăcită și ai și umor, ți-o acord, dar niciodată în același timp.“
 
S-a ridicat în coate, incredulă, scrutându-mă de la cinci centrimetri.
 
EA: — “Mein Gott… Dumnezeule!”
 
EU: Nu lua numele Domnului în răspăr.
 
După ce a plecat, fără să se șteargă, m-am lăbărțat și am rîs. Mi-au reușit amândouă, e adevarat, dar nu în același timp.
 
—–