Terorismul ospitalier e unul din fenomenele socio-culturale cele mai greșit interpretate de occidentali. Pentru asiatici, ospitalitatea nu este deseori o plăcere, ci o corvoadă. Afganul nu se așteaptă să-i iei literalmente invitația „Veniti să cinați la mine”… Caucazianul, care și-a tăiat ultimul pui (tovarăș de joc al copiilor lui) pentru tine, abia așteaptă sa pleci, ca nu cumva sa-i cauzezi imensa povară de a rămâne si peste noapte. Odată prins însă în el, în ritualul ospitalitații, este foarte greu să ieși neîndopat, ne-beat și cu o imagine obiectivă a culturii locale.

Terorismul ospitalier impune un ritual unic, monoton, opresant, care nu tine de religie sau cultură. Musulmani, ortodocși, budiști sau animiști, cei care il practică au ca misiune sacră, impusă de cutumele locale, de a te ține ostatec infundând in tine tot ce posedă, fără ca măcar să aibă garanția că le vei aduce un profit.

Indârjirea în a te transforma intr-o gîscă îndopată (ceea de in momente extreme iti amintește de soarta ce li se rezerva lui Hansel si Gretel) poate duce la conflicte și șocuri culturale extreme, precum în istoria, puțin cunoscută, a primilor etnografi britanici în Daghestan, in vremea descoperirii petrolului din Marea Caspică:

Acolo, in primul sat de sălbatici munteni musulmani in care au fost găzduiți, bunii savanți au fost hrăniți cu oaie, și seu de oaie, și ciorba de grăsime de oaie, după care au trebuit sa mănânce ochii, limba si creierul oii. Reușind sa plece din sat, spre valea următoare, au fost urmăriți de iscoade, care i-au văzut vomitând.

Bătrânii tribului au discutat îndelung în ce fel să-i măcelărească pe străinii ce pîngăriseră hrana satului, pînă când unul mai pus pe umor i-a convins că de fapt englezii își făceau loc în burtă pentru a se înfrupta și în satul următor, sat dușman celui dintâi, desigur. S-a decis atunci în unanimitate că savanții nu puteau fi lăsați să plece flămânzi, asta fiind o rușine eternă pentru sat, așa încât venerabilii oameni de știință au fost tîrîți înapoi și hrăniți iar cu seu de oaie, supă de grăsime de oaie, ochi, limbă și creier ca delicatese.

Unul din cele mai solide momente de terorism ospitalier pe care l-am trăit a fost atunci cand, in Azerbaijan, trebuia sa ajung, cu echipa de turnaj, la timp pentru avionul de Tbilisi, un avion din alea de mucava, cu elice zgomotoase si găini pe sub scaune… Cel care trebuia sa ne conducă la aeroport si căruia ii fuseserăm pasați de un mic potentat local era la rîndul lui directorul fabricii de conserve din regiune, motiv pentru care a dorit sa-si oprească jeepul la vila lui din vârf de deal, unde ne aștepta o masa încărcată obscen.

.
Dupa ce ne-am umflat cu vânat si vodcă si ora ajunsului la aeroport se apropia vertiginos, eram cu toții tot mai beți si galbeni de angoasă, care a devenit panică in momentul in care ușile s-au deschis si au apărut tăvile cu pilaf.
.
La obiectiile bîguite despre avionul ce avea sa decoleze, gazda, care nu inceta sa se joace beat cu cheile de la jeep a lătrat supărat: “Plane don’t go”!…
.
Si indeed, două ore mai târziu, condusi in trombă peste câmp de un om țicnit de băutură, plane didn’t go și ne astepta tremurând din incheieturi si cu elicele invartindu-se floppy zgomotos, cu pasageri dusmanosi dar resemnati scrasnind din dinți la noi.
.
Aaaaah, ador legile ospitalității.
—–

Călătorul prin țări în care încă se aplică legile ospitalității ar trebui așadar să aibă permanent asta în minte: e vorba foarte adesea de gesturi sociale codificate, iar nu de cine știe ce fantezie spontană a localnicilor primitori și bucuroși de oaspeți.

——-