In româna, a deveni galben de frica, a pãli de fricã sau emotie, se spune in mod straniu “a inverzi“, a fi “verde la față“. Asta contrazice simbolica cvazi-universala a culorilor, in virtutea careia verdele e rezervat invidiei sau mortii, in vreme ce spaima excesiva produce un chip galben. In engleza se spune “green with envy”, de invidie, insa nimeni nu va fi vreodata verde de frica.
Expresia româna verde la față se explica însã prin comparatia cu albaneza, limba semi-latinizata in antichitate, unde termenii ce desemneaza culorile au fost inversati: verdhë=galben, pe cînd gjelbër=verde.
Un exerciţiu de exegezå culturalå dintre cele mai profitabile ar fi de altfel cel care ar consta în compararea sistematicå a vocabularului “rostirii româneşti”, pus la punct de Noica pentru a dovedi specificitatea culturalå şi filozoficå a graiului românesc (Noica: Cuvînt împreunå despre rostirea româneascå, Humanitas, 1996), cu termenii corespondenţi din albanezå. În bunå parte, acest vocabular s-ar gåsi îmbogåţit cu perechi identice, începînd chiar cu acea prepoziţie laudata de Noica – întru, alb.: ndër (tot de la lat. intro). Spre deosebire de românå, unde a învins prepozitia mai scurtå în, albaneza îl foloseşte şi aståzi în mod curent pe acest ndër, spunînd de ex. ndër male: la munte, aşa cum Neculce putea spune “fost-au bisericuţe de lemn întru acel deluşor“. Pentru Noica, în asemenea cazuri “întru reuşeşte så aducå o transfigurare” în limbå (NOICA 1996, p. 34) Pe lîngå aceastå transfigurare, albanezul ndër mai aduce înså şi o explicaţie foneticå plauzibilå adverbului derivat îndåråt, pe care dicţionarele îl dau ca provenind dintr-un greoi şi neatestat latinesc in-de-retro.
Rost, care då chiar titlul cårţii lui Noica (Rostirea româneascå) nu poate fi separat de albanezul rast, împrumutat din persanã si întrebuinţat de multe ori în mod identic: siç është rasti: cum este rostul, cum e cazul; në rast luftë: în caz de luptå, dacå e rost de luptå; në rast nevoje: la un rost de nevoie, eventual, etc.
În temeiul codrului, era titlul unuia din capitolele Rostirii, în care Noica, exaltîndu-se asupra acestor trei cuvinte, îl amintea pe Heidegger, care spunea cå atunci “cînd mergi prin pådure, mergi prin cuvîntul pådure” (NOICA 1996, p. 113). Temei, temelie, sînt însã banale grecisme prezente şi în albanezå (themelí). Albanezul poate spune, dacå-i mulţumit de fundaţiile casei, themel i shëndoshë/temelie sånåtoaså. Cît despre kodër, kodra, sau kodrinë, ele s-au specializat în albanezå cu sensul de “colinå”. Lucrul nu trebuie så suprindå. În multe limbi termenii pentru “munte”, “pådure”, uneori şi “mal” sînt polisemantici, înainte de a ajunge så se specializeze într-unul sau altul din sensuri. Albanezul mal are, de pildå, aståzi sensul unic de “munte”, pe cînd “mal”, ca în “malul rîului”, se spune în albanezå breg, corespunzåtor slavonului bereg, dar şi germanului Berg, munte. Latinescul tardiv paludem, din palus, mlaştinå, a dat în românå şi în albanezå pådure/pyll (care a fost *pëdyll înainte de a se reduce, asa cum s-a întîmplat şi cu*liber> lirë, etc.).
Desigur, ceea ce poate surprinde în primul rînd este faptul cå majoritatea termenilor comuni românei şi albanezei nu provin din viaţa påstoreascå, aşa cum ne-am fi putut aştepta, ci din cotidianul ţåranilor, fie de la cîmpie, fie de la munte. Asta ne trimite, încå odatå, la convieţuirea, nerecunoscutå de lingviştii români, a celor douå popoare.
Întreaga terminologie româneascå a nunţii este moştenitå direct, sau se explicå prin albanezå, chiar şi atunci cînd termenilor li se poate trasa o origine latinå: krushk=cuscru; nun=nun, naş; nunë= nunå; mire vine dintr-o expresie care conţinea albanezul mirë=bun, de unde mir–easå, cu aceeaşi feminizare româneascå a unui termen albanezå pe care o întîlnim, dialectal, în boreaså (femeie), de la alb. burrë=om, bårbat; martuar=a mårita; kurorë=cununå (dialectul tosc al albanezei a cunoscut rotacismul).
Tot aşa, o serie înreagå de termeni de rudenie apropiatå sînt comuni celor douå limbi, nu numai binecunoscutul tatë, existent şi în slava macedoneanå, dar şi unii care au dispårut în româna modernå, cum e ëma, literalmente mama cuiva, “mama lui”, pe care îl regåsim la Miron Costin: “Costantin-vodå cu îmå-sa şi cu fraţii såi”. Semnificaţia altor termeni a fost, în mod straniu, inversatå în albanezå: motër, motra a devenit “sorå”, iar fëmije este un copil, de orice sex. Desigur, nu trebuie sa tragem concluzii pripite socio-culturale din faptul ca “motra” a devenit “sora”, iar “fëmije” orice copil…
Si, in sfirsit, interesantå este şi permutarea in albaneza a culorilor: verdhë=galben, pe cînd gjelbër=verde. De aici, pentru a incheia circular -dar provizoriu-, expresia –inexplicabilå în românå– care constå în a spune despre o persoanå palidå, bolnavå sau speriatå, cå e “verde la faţå”, altfel zis… galbenå! Nu e altceva decît un calc din albanezå, în care verdhë nga frika, este “galben de fricå”.
—–
Cf. și .
– Românii – o nație de Narciși
— De unde vine cuvântul “vatrã”?
http://cabalinkabul.com/2013/01/13/la-vatra-limbii-de-unde-vine-cuvintul-vatra/
– De unde vine cuvîntul “cuvînt”?
http://cabalinkabul.com/2013/01/15/de-unde-vine-cuvintul-cuvint/
– De unde vine “a merge”?
– Originea pizdei :
— “Stãpîne, stãpîne, mai cheamã ş-un cîne”: despre originea termenului “stãpîn”…
“Stãpîne, stãpîne, mai cheamã ş-un cîne”: despre originea termenului “stãpîn”…
————
One Response to “Se fãcu verde la faţå” – din nou despre raporturile subterane dintre românã si albanezã…
“Împărţiţi între hotarele mai multor state,românii s-au convins de necesitatea cercetării istoriei, căci numai prin ea se putea dovedi originea lor comună şi CONTINUITATEA NESTRĂMUTATĂ pe pământul pe care îl locuiesc.După cum în antichitate exista o Dacie pe teritoriul locuit de noi, tot astfel trebuia ca părţile răsleţe şi temporar separate ale neamului românesc să se închege într-o nouă Dacie, în graniţele celei vechi. Dacoromânismul, expresie a mişcării naţionale româneşti îşi are rădăcinile adânc înfipte în istorie.” Textul de mai sus, scris de Lucian Boia , este un exemplu edificator pentru nivelul moral al pseudoistoricilor şi pseudolingviştilor angajaţi în procesul spălării cortexului unei generaţii de universitari situate din punct de vedere cultural mult sub nivelul absolvenţilor de liceu din perioada interbelică.