Clejani, 1993, photo: Klaus Reimer

Cele douã cuvinte fundamentale din limba românã, mişto şi nasol, vin din ţigãneşte, în ciuda tîmpeniei cosmice a sectei inculţilor (din care voi nu faceti parte) care vor sã creadã cã miştoar veni dintr-o neatestatã expresie nemţeascã „mit Stock“… fãrã sã se gîndeascã cã atunci ar trebui sa gãsim „mişto“  prin toti clasicii literaturii, dacã era o chintesentã a elegantei sa umbli cu baston…

O simplã cãutare pe Google a ipoteticei expresii „mit Stock“ aratã cã ea nu existã, nu e nemteascã, nu sunã natural în germanã, nu a existat niciodatã, iar tîmpitii sa-si bage bine în cap ca mişto  e un ţigãnism postbelic, cã derivã din sanscritã si cã are veri si echivalenti identici în toate limbile din Pakistan, cum am arãtat-o aici:

Mic curs de lingvistică țigănească…

Asa… Acum trecem la nasol…

Nasol, naşpa, nasfaliu vin la rîndul lor din ţigãneste si au o foarte adîncã antichitate… Toti acesti termeni provin din radacina sanscritã nas– sau naş– (pentru a simplifica scriu fonetic ca în românã) care e înruditã direct cu rãdãcina latineascã si greceascã nec-…

Explic lent… Limbile evolueazã, iar derivãrile fonetice au loc în mod inconstient (vorbitorii nu isi dau seama) si matematic (cînd are loc o schimbare a unui sunet, ea are loc peste tot în limbã unde apare acel sunet)… Asa se face cã franceza are -ş- (scris ch-) oriunde latina avea un c… vacca = vache; capra = chèvre; canis = chien, etc…

La fel, sanscrita, limbã verisoarã cu latina, avea  -ş- (aproape) oriunde latina avea un c-… Rãdãcina nec– din latinã si greacã, care trimitea la moarte si la tot ce e rãu (lat. necare, de unde avem în româna a îneca si înecare, tot lat. nocere, a face rãu, sau grecul nekros = mort) corespundea sanscritului naş– : a ucide, a distruge…

De aici avem din lat.: pernicios (per-nic-ios), nociv ( noc-iv), inocent (in-noc-ent), a se îneca (fr. se noyer).

De aici în sanscritã naş-ayati: el omoarã, distruge.

Aceastã rãdãcinã sanscritã nas- /naş– (corespondenta lui nec-), nesupusã erodãrii, în virtutea structurii ei fonetice, a supravietuit pînã astãzi în toate limbile neo-indiene, precum si în cele ale populatiilor kalash din nordul Pakistanului.

Avem astfel în limba kalash:

— naşék : a ucide, naşik a muri ; la trecut verbul e naşta, a murit; naşpali înseamnã greu, rãu (= omorâtor, ca în tigãnescul nasfaliu)…

De aici, sãrind o grãmadã de alte limbi din India si Pakistan – tigãnestele nasol si naşpa…

In tigãneste, pe lîngã nasol, nasùl ( = rãu), termenul mai indicã si boala, dupã cum în unele limbi din Pakistan desemneazã un cadavru.

Asa incât, baieti si fete, nasol are titluri de noblete… E inrudit etimologic, cum am aratat mai sus, cu inocenta, perniciozitatea, necrofilia si inecarea… O arie semanticã foarte mişto!…

Pe ulița armenească trece-o șatră țigănească…

Cum o remarca foarte judicios Iorga in Istoria românilor prin cãlãtori, “şatre se numeau corturile oştirii; şatrã, la început, n-avea nici un sens ţigãnesc; la curţile domnilor români, acela dintre dregãtori care se ingrijea de corturi se numea şãtrar.”

Iorga avea perfectã dreptate. Şatrã e de altfel un cuvînt care nici nu existã in graiurile tiganilor. Tiganii NU au acest cuvânt în limba lor și nu îl folosesc. Si e si firesc: şatrã, termen împrumutat, nu e altceva decît persanul “tchador“, învelitoarea, acoperitoarea, cearşaful care pus pe nişte ţãruşi devine cort, iar pus pe o femeie devine… hainã învãluitoare de toate zilele.

Turcii l-au luat din persanã cu sensul unic de “cort” = çador, de unde a trecut in limbile slavilor din Balcani (sîrbã šator = cort). Românii l-au luat de la turci, probabil prin intermediul sîrbilor.

Şatre a fost de-a lungul intregului sec. XVII-XVIII denumirea româneasca a corturilor, de unde acel dregãtor amintit de Iorga: şãtrarul. Abia tîrziu, la o data imprecisã, a început cuvintul sa li se aplice corturilor tiganilor, ca mai apoi sa desemneze exclusiv o adunare sau clan tiganesc, fara a proveni insa din limba acestora. A spune ca “trece o şatrã” este asadar etimologic cu totul impropriu, dat fiind ca în turca si sîrbã termenul desemneaza, static, cortul instalat si fix.

Termenul este insa revelator pentru cultura reprezentata de limba de origine: persana. Intelegem din el, foarte grafic, ca o femeie nu e alceva decit un cort umblãtor. Abia cînd umblã o femeie se poate spune ca… trece o şatrã.

Dumnezeul țiganilor e Demonul altora…

Clejani, 1993, photo: Klaus Reimer

Dupa slobozirea robilor țigani, în a doua jumătate a sec. al XIX, un val de termeni tiganesti au intrat in româna, unele devenind chiar printre cele mai uzitate cuvinte din limba. Astfel, alaturi de “mișto” si “nasol“, romana a mai luat din tiganeste si “baftă“. Baftă are insa un statut aparte, pentru ca nu e un tiganism propriu-zis, ci un iranism. Persanul “bakht“, sansa, noroc,… cu corolarul sau “bad bakht“, nesansa, nenoroc, a intrat in toate limbile din India pina in Imperiul Otoman. El a supravietuit si in turca de azi (baht), in ciuda epurarii limbii de catre Atatürk si exista chiar si in armeana. (Cf. urarea comuna in armeana: “Bari bakht “!…/ Noroc bun.)

In tiganeste el e de asemenea intalnit in urari, de la “Bahtalo!…”/ Noroc, pina la: “Bahto del o Del.”/ Noroc sa dea Dumnezeu (Del). Stim ca in româna vine din tiganeste, iar nu direct din turceste, pentru ca a urmat tendintele fonetice ale altor imprumuturi românesti din tiganeste, precum caft = bataie si a cafti = a bate.

Limba tiganilor este o limba indiana foarte arhaica, in care insa, in ciuda imprumuturilor lexicale masive din toate teritoriile pe care le-au strabatut, citiva termeni fundamentali pentru scheletul ideologic al culturii lor au ramas neatinsi. Asa este acel Del/Dumnezeu, din expresia “Bahto del o Del.”/ Noroc sa dea Dumnezeu.

Del, cu forma oblica Devlesa, este printre cei mai vechi termeni indo-europeni, corespunzand latinului Deus, sanscritului Deva, grecescului Zeus si lituanianului Dievas.

Supravietuirea lui Del/Devlesa e cu atat mai surprinzatoare, punand in lumina capacitatea de rezistenta culturala a tiganilor, cu cat in Iran, pe care l-au traversat vreme de secole si de unde au imprumutat nenumarati termeni, precum “bakht” > baftă, in Iran, asadar, in urma unei rasturnari ideologice din cea mai adanca antichitate, termenul corespondent lui Deus a ajuns sa numeasca… demonii. Sub influenta iraniana, Div, sau Dev, desemneaza elementul raului in toate limbile din Turcia pina in Pakistanul de astazi. Doar tiganii l-au pastrat cu sensul de Dumnezeu… Dumnezeul tiganilor este, astfel, Demonul altora.

————

Cf. și:

Țiganii și jazzul în Finnegans Wake

https://cabalinkabul.com/2014/07/12/tiganii-si-jazzul-in-finnegans-wake-2/