Filmul The Power of the Dog (Netflix), de Jane Campion, nominalizat în 12 categorii la Oscaruri pentru anul acesta, a stârnit oarecare perplexitate; mulți dintre cei obișnuiți doar cu VOD (video on demand) și posedând o capacitate de concentrare de numai câteva secunde, au găsit filmul «lung», «confuz», «repetitiv» și în general decalat în raport cu ceea ce se difuzează de obicei pe Netflix sau HBO.

La prima vedere, obiecțiile par justificate. Dar ceea ce puțini percep este că acest western psihologic, The Power of the Dog, e construit pe o rețetă perfectă de scenariu hollywoodian în cel mai bun și pur sens tradițional al cuvântului. Din acest punct de vedere, scenariul filmului este desăvârșit și merită analizat, disecat și chiar predat în școli de cinema, în măsura în care respectă întreaga structură și grilă a convențiilor dramatice hollywoodiene, potrivit unui algoritm bine stabilit, în vreme ce dă impresia înșelătoare (și greu de creat altminteri) a unui film independent lent și liniștit, care se caută.

Din această perspectivă, filmul reprezintă o altă reușită a Netflix, care lăsase perplecși pe mulți și cu recentul Don’t Look Up, despre ale cărui meandre și implicații estetice și structurale am mai vorbit aici.

The Power of the Dog rezumă așadar structura perfectă a scenariului clasic hollywoodian. Ca în orice film (sau creație artistică în general) «de gen», care își fixează ca punct de referință o serie de canoane precise, se caută respectată acolo o anumită structură pre-definită… însă doar pentru a o încălca și mai bine, realizând astfel actul artistic.

Structura scenariului hollywoodian

Structura filmului hollywoodian a fost disecată și expusă cel mai bine de Syd Field. Tehnica, împărțirea scenariului în trei “acte”, ca în teatrul antic, e bine-cunoscută din manualele lui de scenariu pentru Hollywood:

— avem la dispoziție 120 pagini de scenariu, bătut și tipărit pe hârtie în Courrier 12, ceea ce ne dă 120 min. de film; asta pentru că un secol de Hollywood ne-a arătat că o pagină de scenariu redactat în Courrier 12 = un minut de film pe ecran. 

Or, dacă eliminăm genericul de început și cel de final, filmul Power of the Dog are exact 120 de min., durata ideală a filmului clasic hollywoodian. (Un calcul empiric va arăta că un film european durează — în medie — 90 min., iar unul american 120 min… păstrând însă prezent în minte și că vorbim despre filme obișnuite, nu de epopei ca Apocalipse Now sau Barry Lyndon, care depășesc în mod voit trei ore.)

Așadar: în primele 10 min. ale scenariului de Hollywood de 120 minute se introduc personajele; la min. 30 se răstoarnă situația și se trece în “Actul II” etc. etc., până la actul III, ultima jumătate de oră a filmului, care aduce dezlegarea finală.

Pentru a rezuma: o primă regulă elementară adusă de pomenitul Syd Field în arta scenariului de la Hollywood este aceea că toate personajele principale trebuie introduse în actul I, în prima jumătate de oră a filmului, în primele 30 pagini ale scenariului, în ceea ce constituie actul 1. 

Actul I (The Setup)

Exact așa se întâmplă și în The Power of the Dog: de fapt, toate personajele sunt introduse acolo în primele 10 minute ale filmului, când cei doi frați, latifundiari înstăriți, cu ai lor cowboys argați anonimi și nediferențiați, se opresc la hanul văduvei (jucată de Kirsten Dunst), văduvă bețivă (din disperare) de care se va îndrăgosti George (Jesse Plemons, cel care a jucat un înspăimântător rol de asasin tâmpit în serialul de Netflix Breaking Bad).

Actul I, așadar, introducerea, the setup, primele 30 de minute, constituie în general, în scenariul de Hollywood, o poveste în sine, iar pe la minutul 30 se petrece un incident, teoretic chiar conclusiv, putând în același timp încheia actul 1, ca și cum ar fi finalul unui film scurt, autonom, dar care ne proiectează de fapt înainte și deschide actul II, cel care durează o oră întreagă, mijlocul acțiunii, înainte de-a ne repezi spre ultima jumătate de oră, actul III, spre concluzia și lichidarea tuturor ițelor și fițelor, actul III încheindu-se cu THE END.

Actul II (Confrontation)

În Power of the Dog, iată-l așadar pe George, la minutul 30 (ceea ce școala de scenariu numește Plot Point One), îndrăgostit și deja pripit însurat cu văduva, care văduvă vine în gospodărie și cu băiatul ei, un autist cu sexualitatea incertă (și pe care în acel moment încă nu-l bănuim ca fiind un criminal răzbunător implacabil).

De acolo, de la min. 30 al căsătoriei vizibil și flagrant nepotrivite, de la Plot Point One, suntem aruncați în actul II (The Confrontation), care la Hollywood (din nou, doar potrivit școlii de scenariu a lui Syd Field) durează de la min. 30 la min. 90, și este partea centrală a filmului.

Actul II durează așadar o oră, condensând în el ce e mai greu de scris și de jucat pentru a păstra atenția spectatorului. I se mai spune: »Valeа plângerilor», într-atât muncesc scenariștii acolo pentru a-l traversa fără a plictisi spectatorul, făcând depresii pentru că în general nu reușesc fără un masacru sau curse de mașini. Asta deoarece există filme cu un act I (primele 30 min.) magnific; sau filme cu un act III (ultimele 30 min.) ce ar trebui să fie de neuitat… dar care au ora aceea la mijloc, îngrozitor de plicticoasă și rău făcută.

Totul este ca, scriind și filmând ora de la mijloc, să duci spectatorul la jumătatea exactă a filmului, situată la minutul 60 din 120, când, după ce a învins toate obstacolele provizorii, eroul se îndreaptă spre soluționarea problemei principale: în final el/ea salvează planeta, fură prințesa, se sinucide sau pierde definitiv urma traficantului (ca în Filiera franceză, French Connection, film cu un final negativ, însă perfect construit). 

În Power of the Dog, secțiunile scenariului de Hollywood se scurg astfel: după ce, odată încheiată introducerea (actul I, prima jumătate de oră) și măritișul lui George cu văduva, avem deodată (începutul actului II) sosirea în familie a băiatului văduvei, autistul cu sexualitatea incertă. 

Regula este însă ca începând de aici cel puțin la fiecare 15 minute — adică odată trecută jumătatea filmului — să ai și la min. 75 și la min. 90 câte o revelație șocantă/comică/surprinzătoare, pentru ca filmul să meargă înainte. În Power of the Dog al nostru, la min. 75, revelația este că băiatul văduvei remăritate are înclinații homo… iar la min. 90 el pleacă pe cal, spre munte, cu Phil, personajul principal al filmului (jucat de Benedict Cumberbatch), unde simțim că se va petrece între ei ceva de nereparat.

Actul III: Resolution

În sfârșit, de la min. 90 începe înspăimântătoarea catastrofă ce va duce la rezolvarea finală a conflictului: degringolada mamei alcoolice și revelația șocantă, pentru noi spectatorii, că băiatul văduvei bețive este în realitate — prin ceea ce el va face —  echivalentul lui HAL 9000 din Odiseea Spațiului. (ce fac eu aici e un spoiler criptat, pentru a-i menaja pe cei care n-au văzut încă filmul).

Dincolo de toată această decriptare structurală pe care o sugerez aici, trebuie însă să intri în ritmul filmului și în splendoarea sa vizuală pentru a gusta (și a te înspăimânta) în scenele “cringe”, cele în care văduva, care se știe impostoare, încearcă să se facă acceptată de familia bogată.

Vin apoi nesfârșitele metafore, precum frânghia aceea din lamele de piele împletite, unealtă de moarte bacteriană, ale cărei șuvițe sunt tot atâtea frânturi de narațiuni paralele neterminate. Acolo avem însă un flagel născocit de băiatul care se răzbună pentru toate umilințele trăite de el și de mama lui, 

Dar, în epoca noastră de concentrare a atenției (attention span) vreme de doar câteva secunde, e greu să explici un film de o asemenea complexitate, unde pe deasupra niciun detaliu nu este inutil, ba chiar tot ce e introdus din start va fi folosit mai târziu (principiul «puștii lui Cehov», aici, de pildă, faptul că de la început aflăm că bântuie în zonă bacteriile de antrax, ce vor fi folosite abil-criminal în final).

Iată așadar o situație în care frumusețea nu locuiește în ochiul privitorului (in the eye of the beholder), ci în rigoarea structurii.

Doar privitorul este neinstruit și cam prost.