Un film documentar despre lumea fotbalului rămâne, în cele din urmă, un obiect vizual destinat să fie analizat cinematografic, estetic și cultural, ca orice construct al antropologiei vizuale. La urma urmei, nu subiectul documentarului contează, ci tratarea lui narativă, estetică și antropo-logică, iar alegerea unei teme pe care analistul o detestă nu face decât să reliefeze și mai bine calitățile sau neajunsurile construcției cinematografice pe care o reprezintă un documentaire d’auteur.
Am mers să văd filmul lui Asif Kapadia despre Diego Maradona pentru că acest britanic, Kapadia, este autorul minunatului Amy, despre Amy Winehouse, care a primit un binemeritat Oscar pentru documentar în 2016.
Ca într-un film despre un atelier de fabricat bumeranguri la aborigenii australieni, unde nu ar fi necesar să pricepem ceva din prelucrarea lemnului sau să avem noțiuni de aerodinamică pentru a aprecia munca antropologică și vizuală a documentaristului, la fel și aici ne minunăm de construcția narativă și estetică fără a ne păsa de obscenul ritual al fotbalului care formează decorul filmului.
Nu mi-am ascuns niciodată aversiunea pentru fotbal, ceea ce a și făcut de altfel că am putut comenta neutru un meci și o parte din campionatul 2018 pentru Vice, tocmai pentru a arăta că limbajul fotbalistic e doar un cod vid și abstract, la îndemâna oricui. Așa și acum, am privit (în sală, desigur, pe un uriaș ecran, căci e vorba de un autentic obiect cinematografic) filmul ăsta, care trebuie văzut ca o adevărată tragedie antică sau shakespeariană. Sau, mai degrabă, în registrul Marlowe, în Doctor Faustus sau Edward al Doilea.
Ca și în Amy (Winehouse), avem aici ascensiunea unei persoane simple, Diego Maradona, mânat de o autentică vocație creativă și care e distrus de povara celebrității și de cinismul celor din jur. Omul ca jucărie a mecanismului implacabil al destinului (la machine infernale) sau al mâniei zeilor.
Ca și în Amy, descoperim o muncă impresionantă cu arhivele și nenumărate interviuri off, doar sonore, fără imagini, cu apropiați ai lui Maradona și montate elegant peste imagini.
Totul montat într-un ritm pasionant, de autentic cinema, fără voice over, fără comentarii inutile. Filmul se ține prin cele două personaje opuse și pe vecie unite în același corp: Diego cel autentic și falsul Maradona, personajul grotesc, arogant, monstruos creat pentru publicul hămesit de spectacol.
Vedem naivitatea și ascensiunea acelui băiat sărac dintr-o mizerabilă mahala argentiniană a cărui carieră explodează ascendent în 1984, când e cumpărat de clubul de fotbal din Napoli. Cele mai sărac oraș din Italia cumpără atunci, pentru clubul său, cel mai scump jucător din lume.
Suntem apoi aruncați într-un cocktail infernal de criminalitate amestecată cu politică, droguri și corupție. Napoli este condus literalmente de clanurile din Camorra, de la care influențabilul Maradona ajunge să se aprovizioneze cu droguri și prostituate. La un film documentar nu se pot face spoilere. Istoria e oricum cunoscută: din cel mai iubit personaj din Italia, Maradona ajunge cel mai dușmănit, urât cu pasiune începând din momentul în care joacă de partea Argentinei împotriva Italiei pe același stadion din Napoli care fusese scena ascensiunii lui.
Totul e prezent ca într-o tragedie abil construită în filmul ăsta: de la alunecosul și puternicul patron de club Ferlaini, care l-a cumpărat pe Maradona și refuză apoi să-l vândă (practică ce a încetat odată cu verdictul Bosman din 1995, despre care am mai scris aici, după ce l-am intervievat pe Bosman), până la toți acei jucători italieni care, ca și Maradona, își fac cruce înainte de a intra pe teren și dedică totul mamei.
În rezumat, toate secvențele cu pase, dribling și goluri nu ne interesează, dar filmul e minunat tocmai în ciuda lor: perfect montat, alert și extrem de inteligent construit, pasionant narativ, exploatând abil textura imaginilor vechi, fără comentarii și voice over, fiind construit exclusiv din vocile personajelor. E ca și cum ai vedea o bijuterie de documentar despre drama unui cântăreț a cărui muzică o detești. Admiri însă cu atât mai mult munca de artizan a regizorului.
Nu ne interesează, așadar, fotbalul si nu trebuie să ne pasioneze această suceală de minte, chiar dacă fenomenul social este de neocolit. Am analizat aici filmul ca pe un obiect cineatografic si antropologic-vizual și iată că el este realizat impecabil. Rămâne sentimentul de tragedie ineluctabilă.
Cf. și:
— “Amy” (2015): — I cheated myself
https://cabalinkabul.com/2015/07/11/amy-2015-i-cheated-myself/
— Jean-Marc Bosman, fotbalistul pe care l-a ruinat succesul…
— Singurătatea jurnalistului care urăște fotbalul – mic ghid de supraviețuire socială
Cum mi-am pierdut inocența când am urmărit primul meci de fotbal din viața mea
https://www.vice.com/ro/article/kzkmaa/primul-meci-de-fotbal-din-viata-mea
— Michael Moore, Where to Invade Next (2015): despre manipulare la cinema și ce înseamnă un film documentar
— “The Salt of The Earth” – (2014): Wim Wenders, escrocul servil
https://cabalinkabul.com/2014/11/15/the-salt-of-the-earth-2014-wim-wenders-escrocul-servil/
Despre una din cele ami rușinoase manipulări din istoria documentarului (autorul fiind și azi o vedetă în țara lui, Franța):
— Filmul antropologic, întâlnirea cu sălbaticii și o manipulare rușinoasă…
Despre problemele deontologice care se pun în conceperea și realizarea unui documentar:
— O confesiune cecenă – note despre un viitor documentar
https://cabalinkabul.com/2014/11/06/o-confesiune-cecena-note-despre-un-viitor-documentar/
și
— La Athos cu Becali – varianta ciné-vérité
https://cabalinkabul.com/2016/02/23/la-athos-cu-becali-varianta-cine-verite/
Filmul meu Howling for God în versiune completă:
Iubiíi Domnului / Howling for God / Les Amoureux de Dieu (complet)
Cabală la Kabul (complet)
Extrase din alte documentare pe canalul meu de YouTube:
One Response to “Diego Maradona” (2019): un documentar ca o tragedie antică
[…] am văzut documentarul cu Maradona din 2919, l-am văzut însă pe cel al lui Kusturica, deși sunt la fel de pasionat de fotbal pe cât sunt […]