Ce am citit anul ăsta pentru tine: 12 cărți de devorat sau lepădat, un antidot la plictiseala noastră

Citesc compulsiv, desigur, chiar și orori pe care le detest, cum vor fi primele două cărți menționate aici, pe care le-am terminat căznit, cu noduri în creier, alternând lectura cu hohote incredule în fața pretenției impostoricești a acelor doi guru la modă.

Am ales 12 cărți din cele citite în 2018, una pe lună, pe care le înșir fără nici o ordine afară de faptul că jumătate sunt non-ficțiune, urmate de șase cărți de literatură pe care le recomand. Mai toate sunt tipărite, traduse sau accesibile în România.

1. Jordan Peterson, 12 Reguli de viață, Un antidot la haosul din jurul nostru (Ed. Trei, 2018)
2. Yuval Noah Harari, 21 de lecţii pentru secolul XXI (Polirom, 2018)
3. Alexandre Kojève, Introducere în lectura lui Hegel (Ed. Tact, 2018)
4. Mark Galeotti, The Vory: Russia’s Super Mafia (Yale University Press, 2018)
5. Robert Adam, Două veacuri de populism românesc (Humanitas, 2018)
6. Kingsley Amis, Everyday Drinking (Bloomsbury, 2008)

.

7. Hanif Kureishi, Intimitate şi alte povestiri  (Humanitas, 2018)
8. Ezra Pound, Opere I, Poezii 1908-1920 (Humanitas, 2014)

9.     Ștefan Baghiu, Spre Sud, la Lăceni (Cartea Românească, 2013)

10. Radu Bata, Survivre malgré le bonheur (Jacques André éd., 2018)
11. Carmen Tiderle, Marele acoperiş (Editura Vellant 2017)
12. Sebastian Sifft, Câinele iubirii (Humanitas, 2018)

Da, le recomand pe toate cele șase de literatură, așa cum recomand și patru din cele șase de non-ficțiune. Celelalte două, cu care încep, ambele în competiție pentru “cartea anului”, sunt însă de evitat absolut.

Cei doi guru contemporani nu puteau fi mai diferiți:

1. Jordan Peterson, 12 Reguli de viață, Un antidot la haosul din jurul nostru (ed. Trei, 2018)

Prezentat insistent drept “cel mai influent intelectual occidental în acest moment”, Jordan Peterson este un guru fad, superficial și pretențios, citat orgasmic de toți neo-conii (les cons!) cu masculinitatea șovăielnică, un misogin anost, guruțul adorat al unei întregi nebuloase de macho conservatori (iar la noi și balcanici pe deasupra).

Cartea lui precedentă, Maps of Meaning, despre mintea omului religios, este, de asemenea, doar o adunătură de poncifuri și platitudini. Jordan Peterson e omul care le dă rătăciților în căutare de “meaning” lecții prin Skype pe bani mulți. E bine că n-o face decât prin Skype. Dacă s-ar afla în fața ta, ți-ar veni să-l strângi de nas, sucindu-i-l în timp ce vorbește, și s-o iei la fugă urlând de la atâta pompozitate de cornișon confiat.

Am dat câte doi euro pe fiecare din cele 12 bilete de papagal numite “reguli de viață”, cartea lui vânzându-se în capitala Europei, Bruxelles, cu 24 de euro.

Căutând pe web cum și unde a fost tradusă în românește, am descoperit o cronică amuzantă scrisă pe platforma Scena9 de un anume Mihai Iovănel și am fost mâhnit că mă văd nevoit să fiu de acord cu acest băiat, căruia nu pot decât să-i reproșez că-i prea milostiv cu respectivul guru de pripas. (Neîntâmplător, zisul Iovănel mai este și profetul celui mai original și onest critic literar din România, Ștefan Baghiu, despre a cărui înșelătoare și cvasi-inexistentă plachetă de versuri vorbesc mai jos.) Torșonul pretențios al lui Jordan Peterson a mai avut și o cronică în Vice.ro, ceva mai puțin complezentă decât cea a mult-prea-abilului Iovănel.

Jordan Peterson a strâns în cartea asta niște textulețe de blog pe care nu și-a dat osteneala să le pună într-o altă formă și pe care, când face o glumă, el le punctează prin – haha, ca să știi tu că e o glumă, că altfel ești prost. Dacă vrei detalii, îl suni pe Skype. Te va costa 1.000 dolari jumătatea de oră de consultație.

Omul e atât de pretențios, idol pentru masculi incerți, este atât de fandosit încât scrie, în cap. 6 al adunăturii de textulețe:

— “A great German play, “Faust: A tragedy”, written by Johann Wolfgang von Goethe” etc…

Măi guru de supermarket, când scrii pentru oameni cu un minimum de cultură tu zici doar: “În Faust al lui Goethe etc.” și mergi mai departe. Cu greoaia și lunga: “A great German play, Faust: A tragedy, written by Johann Wolfgang von Goethe” ți-ai asigurat un loc la standul de la casă, la Carrefour. Unde ar trebui să lucreze ăia și alea care te citesc.

Despre Jordan Peterson vezi mai în detaliu ce am scris aici, pe site-ul Europei Libere:

2. — “21 Lessons for the 21st Century” e volumul israelianului Yuval Noah Harari tradus în limba română ca: “21 de lecţii pentru secolul XXI“, la Polirom, 2018.

După Jordan Petersen am trecut la celălalt pompos anost care e considerat la rândul lui “cel mai influent intelectual în acest moment”, omul recomandat până și de Bill Gates: israelianul Yuval Noah Harari. Ăsta e și mai enervant decât Jordan Peterson, pentru că sfaturile la el nu sunt doar 12, ci 21, adică înșirate pe mai multe pagini (deși 21 este doar 12 inversat în ghematrie, iar aici putem intra în nesfârșite supoziții cabalistice, pentru care nu recomand altceva decât  În punctul lui rebbe G. și Cabală la Kabul).

Începe el printr-o criticuță aluzivă adusă lui Fukuyama (Cap. 1: Sfârșitul istoriei a fost amânat), însă nu are habar că Fukuyama, la rândul lui, atunci când s-a înșelat magistral cu Sfârșitul istoriei, în 1992, nu făcea decât să repete interpretarea lui Hegel datorată lui Kojève, al cărui monumental studiu Introducere în lectura lui Hegel tocmai a fost tradus a doua oară în română.

Aici trecem la lucruri serioase:

 

3. Alexandre Kojève: Introducere în lectura lui Hegel. Cursuri despre Fenomenologia spiritului la École Pratique des Hautes Études între 1933 și 1939, în traducerea lui Ovidiu Stanciu și Andrei Chițu (Ed. Tact, 2018).

Ca și Cursul de lingvistică generală al lui Saussure, publicat după moartea sa de câțiva studenți, pornind de la notele luate de ei în amfiteatru, Introducerea în lectura lui Hegel a misteriosului și fantascului personaj care a fost Kojève a marcat o întreagă generație de intelectuali francezi, de la pornografi la mari filozofi: Georges Bataille, Raymond Queneau, Raymond Aron, Roger Caillois, Michel Leiris, Henry Corbin, Maurice Merleau-Ponty, și Jacques Lacan, pentru a-i numi doar pe cei mai importanți. Cartea, publicată în 1947 pornind, ca și în cazul lui Saussure, de la notele de curs ale prestigioșilor studenți, este de altfel redactată în bună parte de Raymond Queneau.

De la Kojève avem teoria pop a sfârșitului istoriei, pe care el o construiește pornind de la o interpretare originală a lui Hegel, teorie relansată neîndemânatec de Fukuyama și pe care gânditorul nostru israelian la modă Yuval Noah Harari o preia în parte, aluziv și schematic, fără a părea să priceapă mare lucru din ea.

 

4. — Mark Galeotti, The Vory: Russia’s Super Mafia (Yale University Press, 2018)

Pe coperta din spate: un blurb de Simon Montefiore care o recomandă fierbinte. Nu se putea recomandare mai bună, Montefiore e autorul studiului Young Stalin, despre tinerețea acelui gangster fost seminarist, Stalin, jefuitor de bănci în tinerețe, asasin în serie ajuns unul din cei mai mari despoți și criminali genocidari ai sec. XX (alături de Hitler, Mao și Pol Pot).

Mark Galeotti a petrecut câteva decenii descifrând complexa (sub)cultură a rețelelor criminale ale Rusiei, acei vorî v zakone, hoții din lege, care, după perioada formării structurilor criminale în Gulag, în anii 1930 – 1950, au ajuns să colaboreze cu partidul comunist și KGB-ul, iar în zilele noastre cu FSB-ul lui Putin. Totul e acolo: codurile, tatuajele (un adevărat CV pentru un vor v zakone, cum spune foarte bine Galeotti), însoțite de o impresionantă bibliografie, ba chiar și cu iconografie, cu câteva fotografii rare, inclusiv cu generalul cecen Djohar Dudaiev.

Rusia ne apare ca o lume în care diferența ontologică între mafii este între cei care arată pe față ce sunt (gangsterii, hoții și bandiții) și cei care posedă respectabilitate oficială, instituțională: miniștri, funcționari, polițiști, judecători.

Am apreciat capitolul despre Cecenia lui Dudaiev, despre care însă Galeotti afirmă exagerat că ar fi pus bazele unui autentic stat mafiot in Cecenia. Realitatea este nesfârșit mai complexă și ar necesita cel puțin un volum aparte.

În romanul meu Pantere parfumate vorbesc mult despre mafia cecenă și menționez personajul Dudaiev, care se afla și în centrul primului meu film documentar Ghazavat, din 1992, despre independența Ceceniei și venirea la putere a lui Dudaiev, primul om asasinat prin localizarea telefonului său mobil (deși Galeotti nu ne spune cum a murit).

De acolo, din Gulag, mai amintește Galeotti, provine și termenul, inițial din idiș, de fraier, intrat și în română cu sensul din pușcărie al unui imbecil numai bun de păcălit și jumulit.

Eu, oferindu-i generalului Dudaiev o carte despre Islam, Groznîi, 1992.

 

5. Robert Adam, Două veacuri de populism românesc (Humanitas 2018)

Despre ultranaționalism este și cartea lui Robert Adam, care trece în revistă, cum o arată și titlul, două secole de populism românesc, obiect de studiu foarte potrivit în contextul politic actual. Deși cadrul e mai larg, important e acolo populismul est-european, în care se înscrie și cel românesc. Robert Adam analizează și dictatura populistă, denumită bonapartism, cezarism sau peronism, cea care constă într-un regim personalizat. Liderul îşi legitimează acolo puterea prin invocarea „poporului“ şi scurtcircuitarea elitelor şi a sistemului politic tradiţional.

Populismul românesc e un produs ideologic consubstanțial modernității politice. El se manifestă doctrinar incipient încă de la 1821, iar cartea începe cu cazul lui Tudor Vladimirescu. Aflăm de la Robert Adam, de pildă, că Tudor Vladimirescu, „om nou“, ridicat la demnităţi administrative prin merite personale, deci rău văzut de aristocraţia de sânge, foloseşte iniţial în epistola lui adresată marelui boier Nicolae Văcărescu termenul neologistic, cult, popol (lat.: populus), nu pe cel acreditat în limba vorbită: popor: „Patria se cheamă popolul, iar nu tagma jefuitorilor!“ (Ca să nu pară prea bizar, istoriografia comunistă avea să schimbe popol în popor.)

6. Kingsley Amis, Everyday Drinking (cu o introducere de Christopher Hitchens, Bloomsbury, 2008)

Aș fi menționat minunăția asta oricum, chiar dacă ar fi trebuit să vorbesc numai despre trei cărți. O citesc în întregime, în fiecare an. Ba chiar citesc din ea zilnic. Am recitit-o și acum. Este Biblia artistului boem, instrucțiunile de supraviețuire. În acest minunat manual al lui Kingsley Amis “Everyday Drinking” aflăm de pildă incredibil de simpla rețetă a băuturii favorite a reginei Victoria, pe care stăpâna celui mai mare imperiu din istorie o îngurgita fără moderație, “Queen Victoria’s Tipple”: o jumătate de litru de vin roșu (oricare) + whisky după voie (oricare). Am prieteni barmani, le-am propus să încerce asta.

Kingsley Amis e un om de așezat pe același piedestal cu Dalai Lama. El este cel care ne-a învățat că băutul autentic e o asceză, precum sexul pentru marchizul de Sade. Puține cărți îi pot fi mai utile omului pe planetă. Kingsley (tatăl lui Martin, vezi mai jos), autorul lui “Lucky Jim” și al “New Maps of Hell”, primul studiu serios despre literatura SF, a produs, pe lângă un fiu mare scriitor (Martin Amis) și acest minunat manual de supraviețuire.

Totul este acolo pentru machitorul autentic. Nu-i o carte pentru amatori. Afli exact ce îți trebuie, de la munca cotidiană, la schedule de viață, diete de urmat, cele mai fantastice și eficace leacuri naturale împotriva mahmurelii, rețete extraordinare de cocktailuri magice, ba chiar și un capitol special despre “mahmureala metafizică”.

 

7. Hanif Kureishi, Intimitate şi alte povestiri (Humanitas 2018)

Hanif Kureishi a fost multă vreme scriitorul meu britanic preferat, împreună cu Salman Rushdie, până să virez spre Martin Amis (feciorul celui de mai sus, Kingsley, cel cu alcoolul și everyday drinking).

Kureishi a scris The Buddha of Suburbia și scenariul de la My Beautiful Laundrette, apoi scenariul de la My Son the Fanatic și această tulburătoare nuvelă Intimacy, cu titlul nu foarte potrivit tradus la Humanitas Intimitate.

Este o nuvelă în care naratorul își părăsește iubita/nevasta și copiii, dar o face într-un mod perturbant, înșelător, calculat dar ezitant, noi întrebându-ne până în ultima clipă dacă o va face într-adevăr.

Următoarele patru sunt cărți de poezie. Pe două din acestea, Ștefan Baghiu și traducerile din Ezra Pound ale lui Radu Vancu, le-am citit tardiv, deși au fost publicate acum 2-3 ani. În schimb, Radu Bata și Carmen Tiderle au ieșit anul ăsta.

8. —Ezra Pound, Opere I, Poezii 1908-1920 (Humanitas2014, cu traduceri vechi ale răposatului Mircea Ivănescu și noi ale lui Radu Vancu).

Îl aveam de când a ieșit, dar am citit volumul abia anul ăsta. Mi-a sărit în ochi, răsfoind masivul tom, primul vers al scurtului poem Coitus din volumul lui Pound Lustra :

Poleitele phaloi ale șofranului

se înfig în aerul primăverii

Așa traduce Radu Vancu din Pound versul:

The gilded phaloi of the crocuses

E cam principala și singura critică pe care aș avea s-o aduc, minoră, desigur. Phaloi, plural de la phalos, e masculin prin definiție, așa că acești phaloi nu pot fi de genul feminin cum pune el. Nu poți avea acolo poleitele phaloi. Sunt filamentul sau androceul masculin multiplicat al florii șofranului. Phaloi e masculin prin excelență.

(Ezra Pound este poetul meu de suflet, am tot scris despre dificultățile pe care le pune traducerea lui. Fusesem la lansare, în 2014, când Patapievici, care a scris prefața și l-a prezentat pe traducător, i-a adus laude de care acesta s-ar fi lipsit: a spus că Vancu ar fi tradus extrem de complexul și lungul și cripticul poem al lui Pound Hugh Selwyn Mauberley… într-o zi! Mărturisesc că pe acela l-am sărit la lectură, din vina lui Patapievici, și știu că am făcut bine.)

 

10. Ștefan Baghiu: Spre Sud, la Lăceni, (Cartea Românească, 2013)

Ștefan Baghiu știe tot ce trebuie știut despre Ezra Pound. E un erudit leneș, potențial bun rău ca poet, dar nu cu totul împlinit aici, căci unele bucățele sunt cam complezente. De ce? Pentru că lui îi place să treacă drept omuleț insuportabil, în loc să fie asta direct, pur și simplu.

Placheta (dacă aș cita mai mult din ea aș epuiza-o) e ca acele cărți fluide ale lui Borges care nu au decât o față, așa încât dacă o scapi în iarbă cu fața reală în jos și cea inexistentă în sus n-o mai găsești niciodată.

Ajunge să spunem că luând din Ștefan Baghiu:

 

S-au plimbat pe zidul cetății vechi apoi,

au pozat pentru un fotograf amator,

care le-a făcut să pară apetisante

cu un deget pe buza de jos

strângând în brațe ca proastele

câte un ghiveci din parcul public.

amintește imediat de:

I sat on the Dogana’s steps                 

For the gondolas cost too much, that year,

And there were not “those girls”, there was one face.

(Ezra Pound, Canto III)

10 — Radu Bata, (Survivre malgré le bonheur, Jacques André Éditeur, 2018)

Despre Radu Bata mai spusesem și tot postasem câte ceva, precum aici. Român stabilit de-o eternitate în Franța, Radu Bata scrie în franceză ceea ce el numește “poésettes“.

Precum Pessoa, Radu Bata (Radu Bătăturescu) trăiește in mai multe persoane. Ca și Becket sau Nabokov, Radu Bata e vorbit de doua limbi. Beckett scria la fel de bine și suculent și în engleză și în franceză. Romanele lui sunt rescrise tot de el in franceză.  Bata e unul din aceștia, instalat comod în două limbi. Rari și nu întotdeauna convingători au fost poeții care s-au jucat cu Logosul în două limbi, în doua structuri mentale diferite.

În română el scosese volumul Cod Galben cu peștișori roșii (Editura Tracus Arte, 2015).

Aici, în cel în franceză de anul ăsta, el reia o serie de poezete apărute în două volume anterioare tot în franceză: în Mine de petits riens sur un lit à baldaquin (2011) și Le philtre des nuages et autres ivresses (ambele la inventata editură Galimatias). Nu degeaba se răzbunase poetul pe pompoasa și oficiala Gallimard, scriind:

ești greoi

ca un poem

publicat de gallimard

Uneori, titlurile poeziilor sunt bijuterii în sine, precum: Codurile jurnalismului explicate fantomei mele. Păcat însă că, în ciuda unui așa har lingvistic, a putut să scrie kharma în loc de bine-cunoscuta karma car-mă căznește.

11. Carmen Tiderle, Marele Acoperiş (Editura Vellant 2017)

În sfârșit o femeie, să nu-mi iasă vorbe c-aș fi ca Jordan Peterson și Yuval Noah Harari, care nu menționează niciodată vreo femeie, nici unul nici celălalt, din motive diametral opuse.

Ba mai mult, Carmen Tiderle scrie înșelător pentru copii. Cărțile ei sunt de-o eleganță grafică insuportabilă, ilustrate magic de Vali Petridean. Poeziile sunt pentru copii, autoarea organizează chiar și ateliere de lectură, dar pe lângă umorul uneori violent și limba urbană, contemporană, dezgolită, deseori englezită, poeziile ating teme grave, precum moartea și sexul, sau versurile sunt filtrate printr-un sarcasm fără concesii pentru protipendada urbană care se sloboade fără complexe în Vama Veche:

Tu cum te-ai simți dacă ai sta pe plajă să citești

Și din mare ar ieși un banc de pești

Să facă pipi pe tine, pe sezlong și pe prosoape

Doar pentru că le vine și plaja e aproape?

Peștii, Marele Acoperiș.

Acum ar veni întrebarea: de ce nu citesc eu și proză românească? Nu pot. Când deschid o carte de proză mă iau amețeli nesănătoase. Critica literară în România e e mincinoasă și putredă, controlată de o serie de bucureșteni ranchiunoși și necreativi, care își laudă incestuos doar prietenii și sclavii și care publică volume învelite deja din tipografie într-o banderolă cu: Best seller când acelea nici nu au ajuns în librării.

Apoi, trista Uniune a Scriitorilor!… Sigur, e foarte bine ca scriitorii să-și facă un cartel în fața editurilor hrăpărețe… Chit că acela-i un sistem comunist, ai acolo un fel de pseudo-sindicat prin care ești presupus a accepta reguli administrative, ceea ce e de fapt contrariul creației. Dar câți membri are Uniunea Scriitorilor din România? 3.000? 4.000? Juma’ de milion?

Nu pot exista mii de scriitori în România, de-ar fi și pentru că majoritatea românilor nu cunosc destule cuvinte. Eu însumi nu pot citi nimic din ce se scrie azi și nu recunosc decât vreo doi scriitori (2, two, zwei, deux) în viață și activi.

Aș deveni, desigur, membru al unei Uniuni a Scriitorilor, însă una cu două duzini de membri, nu cu 3.000. Iată totuși, pentru a încheia, un exemplu de proză românească actuală, dură, promițătoare, publicată anul acesta:

12. — Sebastian Sifft, Câinele iubirii (Humanitas 2018)

Am descoperit această ultimă carte de pe listă cu totul întâmplător, atunci când am mers să mă fâlfâi în primăvară pe la Bookfest, la lansarea Panterelor parfumate.

M-am fâțâit un pic pe-acolo, i-am strâns mâna teologului Teodor Baconschi (de la care am block pe FB, căci nu știe să polemizeze). Am remarcat cu satisfacție că s-a îngrășat. Am mers apoi la standul unde vorbea Stelian Tănase (de la care am block pe FB, căci nu știe să polemizeze). Am vrut să cumpăr ultimul roman al lui Tănase, am uitat cum îi zice, dar m-am sufocat la prima frază, unde spune el că eroina era îmbrăcată într-un pardesiu “gri mișto”. E “gri mișto” chiar din prima frază, da. Am încercat să-mi imaginez cum ar fi un “gri nașpa” și mi s-a făcut deodată rău.

Așa că n-am cumpărat decât cărțile mele, de la Polirom și Humanitas, știind că măcar în ele dau de fraze care s-au scurs prin mine ca apa printr-o țeavă (cum spune apostolul Pavel pătruns de Logosul lui Hristos), însă la Humanitas mi-a atras atenția bizar-numitul roman Câinele iubirii, de și mai bizar numitul Sebastian Sifft.

Aici, după așa introducere, cititorii fideli vor fi răsfățați cu următoarea surpriză:

m-a agățat romanul ăsta de la prima pagină.

Începe abrupt și spart, cu un monolog interior și te suge într-un vârtej de vorbe și tehnici narative și grafice în care cititorul abil va recunoaște tot felul de ocheade literare mai mult sau mai puțin grațioase, dar susținute vârtos. Ba la misticul roman Moby Dick, cel care se deschide cu fraza aceea înșelător de simplă: Call me Ishmael. (Și aici personajele sunt introduse prin:

Să-i spun pe nume: Filip.

sau

să-i spun pe nume: Ana

Apoi vin tot felul de tehnici narative fluide, à la Saramago, ba chiar și stropi lacanieni, acolo unde naratorul vorbește de mamașitata, precum Lacan căuta să ne convingă să acceptăm conceptul de lalangue.

Apoi… etc, etc…

Mai bine nu mai zic nimic, afară doar de faptul că e acolo o istorie de familie în timpul comunismului decorticată în cel mai original mod cu putință, ba chiar mai rar așa surpriză.

Odată că laud și eu pe cineva… Mă rog, aș vrea s-o fac mai des, dar hm.

Despre Jordan Peterson vezi mai în detaliu ce am scris aici, pe site-ul Europei Libere: