Rezumatul capitolelor precedente:

Naratorul, ajuns în Rusia pentru a face un film documentar pe urmele lui Alexandre Dumas prin Caucaz, ajunge acolo împreună cu iubita lui Eva, căutând să filmeze de-a lungul drumului ceea ce văzuse și descrisese autorul celor Trei Mușchetari, care urmase exact același parcurs, lăsându-ne un jurnal de voiaj prin Rusia și Caucaz în două tomuri.

Ali mă asigurase că Șamil mă va lăsa să filmez o decapitare, sau măcar o amputare, tăierea mâinii unui hoț, pedeapsă prevăzută în șaria, legea islamică, scenă pentru care, la montaj, plănuiam să folosesc acel fragment de text din Dumas în care, după ce merge noaptea împreună cu niște cazaci și ofițeri ruși la “vânătoare de ceceni”, într-un adevărat safari uman, Dumas împușcă un călăreț cecen (faptul că acela târa, legate de cal, două ostatece, este irelevant: l-au împușcat în miez de noapte, fără avertisment, ca pe-un urs). Dacă nu-mi ieșea de-un documentar artistic, măcar aveam să produc un snuff movie. Când îi spusesem Evei despre asta, în loc să se arate șocată sau înspăimântată a făcut doar:

— Pfff… E plin internetul de snuff movies. N-ai cum să concurezi cu Statul Islamic.

Ali îmi mai spusese că spre ascunzătoarea lui Șamil există doar un drum neasfaltat, greu de folosit chiar și vara, însă iarna aproape impracticabil, drum care duce apoi peste versant și coama muntelui în Daghestan și că pe acolo trecuseră luptătorii lui Șamil în straniul episod al invadării Avariei, în Daghestan, ceea ce-i dăduse lui Putin ocazia să atace și să bombardeze din nou Cecenia, instalându-l la putere în Groznîi pe Ramzan Kadîrov, cel care se plimbă cu un pui de tigru, acum adult, despre care se șoptește că îl hrănește cu dușmanii care îi sunt dragi. Și hrănește și pantere, desigur, Ali mi-a descris diferitele tipuri de pantere pe care încă le mai prind cecenii, un fel de lincși sau râși de fapt, între care ei organizează lupte obscene. Sau pun în scenă, pentru pariuri, lupte între pantere și câini, acei masivi câini ai păstorilor caucazieni care nu-și slobozesc niciodată prada odată ce-au mușcat, preferând să moară cu ea în dinți. Câini mai răi decât lupii. Și pentru că lupii sunt considerați oameni, egalii cecenilor, deoarece un lup e demn, se bate și moare singur, atunci acei câini mai duri decât lupii sunt niște supraoameni.

Lada condusă de Ali urca acum printr-un tunel format deasupra drumului acoperit de crestele înzăpezite ale copacilor. Ca să nu ne înghesuim în Eva, ea se așezase în față, lângă Ali. Eram chiar mulțumit că nu o am lângă mine. Coapsa mea o atingea pe a lui Salman, care privea înainte, zâmbind blând. In stânga, eram lipit de coapsa dolofană a lui Baisengur, ceea ce îmi era dezagreabil, dar cu puțin efort mi-a devenit indiferent.

Ieșind din sat, urcând spre munte, drumul dispărea, devenind o serie de zigzaguri înzăpezite, acoperite de crengi, pietriș, nisip împrăștiat, ba chiar cenușă pe primele sute de metri. Era limpede că zăpada, crengile și pietrișul era reînnoite după fiecare ascensiune a unei mașini spre bârlogul șariatic al crudului Șamil.

 

Nu puteam crede că rușii, sau forțele loiale lui Kadîrov, ar fi putut fi păcălite de asemenea mascaradă, mai ales că în căldarea dintre munți a satului nu bătea mai niciodată vântul, pentru a justifica crengile rupte, aruncate pe zăpadă.

În dreapta și stânga pe muchiile de prăpăstii, vedeam poteci înguste pe care nu s-ar fi aventurat nici caprele.

La un moment dat am remarcat alte urme de mașină, iar Ali a oprit, Salman a ieșit și, chircindu-se elastic, a mângâiat tandru marginea urmei lăsată de roți în zăpadă. A avut o expresie satisfăcută:

— Nu sunt de azi.

Cât pipăia zăpada am ieșit la rândul meu pe jumătate din mașină, iar tăcerea muntelui era opresantă. Atât de liniște era, încât mă temeam că motorul se aude până la Groznîi.

— Stingeți telefoanele, a ordonat Ali. Nu vrem să ne detecteze Putin.

— L-am închis pe-al meu, încă din sat, i-am spus. Dar Șamil cum face fără telefon? Dirijează rezistența prin porumbei?

— Nu fi insolent. Șamil celălalt cum crezi că făcea? Și a rezistat douăzeci și cinci de ani în fața rușilor.

— Oricum, nu mai e deloc mândru că îl cheamă Șamil, a intervenit Salman. Pe toți avarii de peste munte îi cheamă Șamil

— Așa e, odată mi-a spus că ar fi vrut să-l cheme Baisengur, ca pe mine, a vorbit, cu pauze, grasul în trening.

Ah, noul naționalism cecen, fie că era de tip sufi sau șariatic, nu se mai împăca cu faptul că Șamil cel istoric fusese un avar din Daghestan, iar nu un cecen precum fuseseră acoliții lui, Baisengur și Hagi Murat.

— Totuși, știți că limba avarilor e înrudită cu a voastră, le-am spus.

— Absolut deloc, s-a indignat Ali. Nu înțelegem nimic când bolborosesc ei scuipând pe graiul lor imposibil. Suntem obligați să vorbim cu ei în rusă.

I-am tradus Evei, explicându-i că ideea cu scuipatul venea de la consoanele laterale din limba avară, consoane laterale pe care cecena nu le are, pronunțate ca o serie de –tl– scuipate din colțul gurii și, ca să-i demonstrez, am pronunțat unul din cuvintele pe care le știam în avară, împroșcând puțin.

Eva tăcea, admirând drumul și valea.

Știam că fierbințeala mea, gura uscată și mâinile ușor tremurânde aveau cauze multiple, că erau efectele multor pături de stres suprapuse. Până la baia și masajul cu Salman fusesem calm, aproape negândindu-mă la felul în care avea să se deruleze acea zi. Nu anticipasem nimic, nu așteptam nimic, nu știam cum aveam să filmez mutilarea. Nu îmi puneam probleme morale, cum făcusem cu ani înainte, în timpul războiului, atunci când cecenii ocupaseră aeroportul din Groznîi, ținut de ruși, și când, pentru a-și arăta prin mine umanitatea, mă duseseră să-l intervievez pe comandantul militar rus al aeroportului capturat.

Ofițerul rus se comportase foarte demn în fața camerei mele de filmat și îmi spusese că este foarte bine tratat de ceceni, ceea ce se și vedea, ca după aceea să îmi amintesc că acele Convenții de la Geneva care reglementează regulile războiului le interzic jurnaliștilor interviurile cu prizonieri de război aflați în captivitate.

Aici însă, de data asta, totul era diferit… Care război, ce fel de război, ce Convenție de la Geneva? Intram în ținutul șaria, acoperit de zăpadă mitologică, amintindu-mi cât de curios mi se păruse prima oară să descopăr islamul zăpezilor și al râpelor înghețate peste care călărețul caucazian își face să sară bidiviul după ce l-a legat la ochi, ca să-i ascundă prăpastia.

Însă deodată, după mângâielile lui Salman, ideea că amputatul avea să privească răcnind drept spre mine, că lui nu puteam să-i cer să nu privească în cameră, cum vor regulile reportajului, îmi devenea deodată insuportabilă. — Vă rog să nu priviți în vizorul camerei… Faceți ca și cum n-aș fi aici. Spectatorul unui film documentar trebuie să-și închipuie că un fel de ochi din cer disecă scena. Cei intervievați trebuie învățați să nu privească spre cameră.

Îmi venea deodată să abandonez expediția, deși era limpede prea târziu, mașinăria se declanșase, Ali și ai lui nu puteau să-și piardă creditul social vizavi de Șamil, satul era jos, expus răzbunării. Ali nu putuse să piardă la skanderbeg, cu atât mai puțin putea el să-l facă pe Șamil să piardă credit moral și social și religios, Șamil al cărui statut în fața alor lui trebuia să fie sporit de faptul că un jurnalist occidental a urcat până acolo, prin nenumărate primejdii, pentru a arăta lumii cum el, Șamil, distribuie dreptatea, legea șaria, tăind mâna dreaptă a unui hoț.

Dar pe lângă desmierdările lui Salman și tulburarea provocată de anticiparea privirii amputatului, mai intervenea aici și o spaimă difuză de moarte. Lada aceea pârâitoare, umplută cu grenade împachetate în coșuri de paie, zgomotul pe care îl făcea mașina modificată pârâind prin pădurea înzăpezită, zgomot pe care mi-l imaginam declanșând avalanșe, Eva cu afecțiunea pentru mine evaporându-i-se prin toți porii, toate acestea mă făceau să mă simt mic și gol și neînsemnat, pierzând cu totul controlul asupra destinului meu.

Când a oprit mașina și a stins motorul, Ali a așteptat, tăcut, cu mâinile pe volan, ochii aproape închiși. Liniștea era atât de nefirească, încât am întins mâna să deschid geamul de lângă mine, când deodată s-a izbit în sticlă un dulău uriaș și tăcut, ridicat pe labele din față, colții băloși dezveliți. Un altul a lovit în partea cealaltă a mașinii. Nu mârâiau, erau câini caucazieni, supraoameni în formă de animal, doar ne fixau cu ochi ca niște mărgele vineții, piepturile lor palpitând rapid de poftă.

Doi bărboși cu sumane de cioban și mitraliere sub braț au ieșit de sub copacii acoperiți de prima zăpadă și au chemat câinii la ei.

Ali a ieșit lent din mașină, ținând brațele departe de corp.

Atitudinea câinilor nu se schimbase, doar că acum se așezaseră lângă stăpânii lor și respirau rapid, cu botul deschis, fixându-ne.

Am ieșit și eu odată cu Salman și Baisengur, însă Eva a refuzat să părăsească mașina. Palidă, rigidă, se ținea cu ambele mâini de scaun privind fix înainteși strângând umerii.

Cecenul care a a pășit înainte ca să se îmbrățișeze cu Ali era unul din acei roșcați de la munte. Nu avea nimic ostentativ în înfățișare și îmbrăcăminte, niciun detaliu vestimentar inutil, nu purta în jurul căciulii banderolă verde cu înscrisuri din Coran precum caraghioșii lui Kadîrov din Groznîi și nici nu balansa pe piept o mitralieră anti-tanc ci un banal kalașnikov. În mână avea un solid baston, aproape un ciomag, tăiat direct în trunchiul unui arbust, pe care l-a arătat câinilor, care pe loc s-au ridicat și s-au dus să se așeze în marginea drumului, tăcuți, menținând privirea fixată pe noi și pe mașină.

Ali și roșcatul s-au îmbrățișat, mai întâi umăr drept contra umăr drept, apoi stâng pe stâng, bătându-se ușurel unul pe altul pe spate și făcându-și complimente. Dialectul pe care îl foloseau îmi era de neînțeles, myalkhi, probabil, dialect de trib mărunt din vârf de munte, dintr-un clan, teip, ai cărui membri, deși puțin numeroși, beneficiază de o imagine mai prestigioasă decât a altora. Clanul lor e considerat mai pur, numele lor apare în ciclul de legende al Narților, celebre în tot Caucazul. Este o societate teoretic egalitară, cea a cecenilor, desigur, iar oricine, până și copiii, i se adresează celui mai respectat om din sat prin tu, dumneavoastră nu există, precum în Roma antică, unde îi puteai spune tu împăratului… sau lui Dumnezeu, însă egalitatea aceea afișată ascunde în realitate uriașe diferențe de statut social.

Roșcatul mi-a scuturat mâna, iar Ali i-a explicat în rusă adevărul, căci nu se cuvine să minți în așa circumstanțe, și anume că femeia avea să rămână în mașină, pentru că îi era frică de câini, dar că și ideea de a asista la amputare îi făcea rău.

Roșcatul a ridicat din umeri.

— Atunci de ce ați mai adus-o până aici? m-a întrebat din mers, părând sincer mirat. Putea să stea în sat cu vacile lui Ali.

Ali a râs în hohote și l-a bătut pe spate.

— A venit pentru că-i plac peisajele, i-am zis roșcatului. Peisajele de iarnă, ba chiar adoră veverițele. Alea care coboară pe trunchi cu capul în jos, se uită holbat la tine cu ochi sticlos, și fug înapoi în sus între crengi bâțâind din funduț. Când vede una din astea, femeia mea bate din palme, țopăind și ea.

— Spune-i c-a venit degeaba, veverițele dorm iarna.

Mi-a zis-o pe un ton foarte serios, după care i s-a adresat iar lui Ali în dialect și au continuat să discute, cu ton rapid și coborât, de parcă ar fi negociat ceva.

 

Am făcut cu toții câțiva pași printre copaci, ieșind aproape imediat într-o poiană înzăpezită și protejată cu bolte peste bolte de crengi, pentru a păcăli dronele. Deodată era acolo, Șamil, mi-a ieșit brusc în față și l-am recunoscut imediat. Îl mai văzusem, cu mulți ani în urmă, de parcă se petrecuse în altă viață, în preajma lui Dudaiev, tânăr și bonom, fără barba lungă cu șuvițe albe care acum, sub papaha urieșească din astrahan, îl făcea să semene leit cu Șamil cel vechi, cel din gravuri și dagherotipuri.

imam_shamil3

Pierduse un picior în bombardamentul din Vedeno, Șamil, bombardament care îi obliterase gospodăria și întreaga familie. Complicatele construcții manipulatorii și care se anulau reciproc ale serviciilor secrete făcuseră că Șamil nu păstrase ranchiună pentru ruși în general, ba chiar funcționa acum parțial finanțat de ei, de FSB. Îi servise în mai multe rânduri lui Putin, simulând o invazie a Daghestanului sau atacând o școală în Osetia. Știa acum că devenise indezirabil și inutil, odată ce Putin avea nevoie de mâna de fier a lui Kadîrov în Cecenia, însă lanțul complex de alianțe și vechi vendette complexe între clanuri și serviciile de la Moscova nu putea fi spart așa ușor.

Șamil intrase în jocul islamistului care aplică implacabil șaria, fără sentimente, fără milă, căci mila e doar una din cele mai perfide încercări impuse sufletului celui pur. M-au fascinat pe loc ochii lui ficși, bănuitori sub papaha de blană, dar care nu arătau neapărat răutate. Știam că e frugal și blând, dar implacabil. Tocmai blândețea și calmul lui speriau mai mult decât răutatea afișată a lui Kadîrov cel din vale, din Groznîi, așa cum o remarcasem în poze. Șamil arăta o impasibilitate care speria la fel de mult ca și calmul permanent afișat al lui Putin.

Șamil mi-a strâns scurt și viguros mâna, spunându-mi un simplu:

— Salaam aleikum.

Am răspuns la fel de simplu:

— Wa-aleikum as-salaam.

S-a întors spre Ali și l-a întrebat ceva ce n-am înțeles în cecenă.

— Știe rusă, a zis Ali în rusă arătând spre mine. Îți spusesem că știe.

Șamil s-a încruntat. A pronunțat și el în rusă:

— Știu că știe rusă, că doar mi-ai zis-o. Dar ce-ți spune că aș dori să vorbesc cu el pe limba kafirilor?

Ali a tăcut stingherit.

— Mi se spune că l-ai intervievat la Londra pe Boris Berezovski.

Am dat din cap, aprobând.

— Dika du, a spus el în cecenă: foarte bine. Berezovski fost un bărbat de treabă și un autentic prieten al cecenilor, alhamdulillah. A fost asasinat pentru că urmărea intens să dea în vileag faptul că Putin și FSB-ul au pus în scenă acele atentate atribuite nouă și care i-au oferit prilejul să invadeze a doua oară Cecenia și să instaleze la Groznîi pe gorila aceea de fiu al bunului Ahmed Kadîrov.

— Asta spunea și răposatul Litvinenko, să știți. Am participat la redactarea cărții lui Blowing Up Russia, în care demonstra toate astea, în perioada în care era întreținut la Londra de Berezovski.

Șamil a ridicat o mână, oprindu-mă.

— Litvinenko nu era un om care să fie întreținut. Berezovski îi oferea o justă răsplată pentru faptul că Putin îl trimisese la Londra să-l omoare, iar Litvinenko, membru în elita FSB-ului, nu o făcuse. Astăzi sunt amândoi morți, Putin a reușit să-i lichideze până și acolo.

M-am stăpânit să-l întreb pe sumbrul Șamil care a fost rolul lui în ajungerea la putere a lui Putin prin acea mimare a invadării Daghestanului, operațiune militară absurdă și sortită eșecului din start. Ce fel de emirat credea el că instaurează acolo, în Daghestan, în țara adevăratului Șamil, unde rivalitățile sunt uriașe și de nestins între diferitele triburi și mici popoare, unde cei două milioane de locuitori ai micii republici a Federației Ruse vorbesc 26 de limbi, fiecare cu dialectele ei ininteligibile.

— Ai venit până ici ca să faci un film despre cultura noastră. Înseamnă că o cunoști suficient ca să fi riscat atât ca să ajungi în fața mea. Știi că Șamil cel din vechime era atât de just și implacabil încât și-a condamnat propria sa mamă să fie biciuită atunci când ea a încălcat legile șaria?

— Da, dar mai știu și că tot el s-a propus pentru pedeapsă în locul ei în ultimul moment, ceea ce șaria permite, și că a insistat să primească toate loviturile de bici până la capăt, fără să crâcnească, în locul mamei sale care greșise.

Am auzit murmure de admirație împrejur.

— Mai știu și că un cecen este atât de brav încât atunci când galopează și ajunge la o prăpastie, el leagă ochii calului pentru a-l face să sară peste ea fără ca bidiviul să se sperie.

— Mashallah, mashallah, au făcut bărboșii cu mitraliere dimprejur.

— Cunoști câte madhab, școli religioase sunt în islam?

— Patru principale, însă cecenii aparțin celei mai autentice, Shafi’i care mai este practicată și de către arabii de la Mecca.

— Recită Fatiha, crezul sfânt al musulmanilor.

— Bismillah i rahman i rahim / Alhamdulillahi rabbi-l-alamin…

— Și șahada?

— Șahada e ceea ce recită și ceilalți ceceni, din vale când fac un zikr și cad în transă: La illaha illa-Llah.

În mod surprinzător, fața lui Șamil se întunecase, deși ochii lui aveau o sclipire care era un amestec de cruzime și amuzament.

— Știi că tehnic, pronunțând din inimă formula asta devii musulman. Dacă știi atât de multe despre Islam și despre noi de ce nu devii musulman? Stai aici cu noi, iar după amputare, ospăț și purificare, mâine te vom deprepuța și vei deveni musulman în toată regula. Un frate, unul de-al nostru, autentic, cum pari că ești.

În tăcerea care s-a lăsat, am auzit cum cade un pachet de zăpadă dintr-un copac. Ali și Salman au tușit. Până și viitorul amputat ridicase capul și mă fixa cu interes. M-am întors spre Salman care mă privea încordat, deși mi s-a părut că a ridicat imperceptibil din umeri.

— Aș vrea mult de tot, am spus. Cred că de mult mi-am dorit asta, doar că îmi este imposibil pentru moment. Ambii mei părinți trăiesc încă, sunt foarte buni creștini și nu aș dori să îi necăjesc prin schimbarea religiei, acum că au o vârstă avansată. La urma urmei, voi nu luptați împotriva creștinilor, ci împotriva rușilor.

Am auzit murmure de aprobare și discuții joase împrejur.

Șamil m-a fixat lungi secunde fără expresie, apoi a râs pe un ton care părea sincer, în mijlocul bărbii spicuite cu alb, și m-a bătut pe spate.

— Maladeț, a făcut. Ești un bărbat adevărat.

Am râs și eu, căutând să ascund hăul de spaimă din interior în care câteva clipe m-am simțit absorbit. M-am uitat la Salman și l-am văzut cum se relaxează de ușurare, arătându-și albul ochilor.

Șamil mi-a întors spatele și a mers, șchiopătând pe piciorul lui de lemn, spre jilț înalt, care aducea cu un scaun electric, pe care ședea legat condamnatul.

 

Omul ale cărui brațe fuseseră legate cu curele de piele de marginile late ale jilțului mă fixa cu ochi goi. Fusese în mod vizibil drogat, căci pupilele i se micșoraseră, sau poate era doar paralizat de teroare. În picioare lângă el se ținea un slăbănog bărbos pe care l-am identificat ca fiind medicul grupului.

Ah, iată-mă în clipele de dinaintea amputării — cu timpul va crește o pieliță acolo, mai ales dacă doctorul știe să coasă în jurul osului pielea rămasă. Pielea crește, cum văzusem pe ochii orbului de la hammamul din Mahketî, acolo unde mâinile lui Salman pe mine… M-am întrebat dacă nu cumva mâna, odată secționată, au să o arunce câinilor.

— Să nu-ți fie milă, îmi susură Salman la ureche. Omul a furat. Nu se fură de la ai tăi. Nu bagi mâna unde nu trebuie. Dacă o faci – o pierzi.

Am avut un frison amintindu-mi cum dimineață mâna lui îmi alunecase între fese.

In spatele jilțului condamnatului atârnau două steaguri: cel al Ceceniei, cu lupul liber care urlă la lună, și cel al Statului Islamic, cu La illaha illa’Llah în alb pe fond negru. Nu putea scăpa nimănui ironia faptului că steagul cecen cu lupul figura și jos în vale, la Groznîi, pe toate clădirile oficiale ale statului autonom cecen supus Moscovei, ba chiar și afară în stradă.

Doar că acolo, jos în vale, domneau confreriile sufi și clanul lui Kadîrov. Iar presupusul islamist Șamil știa, sau bănuia că în acea dimineață noi fuseserăm la o ceremonie sufi. Capul începea să mi se învârtă.

— Începem? m-a întrebat Șamil arătând spre condamnat.

— Ce-a furat? am întrebat, instalând trepiedul.

— Intreabă-l tu. Ești liber să-l întrebi ce vrei.

Aveam în cap interviul acela forțat, cu ani înainte, cu comandantul rus al aeroportului din Groznîi. Acel militar capturat fusese dat înapoi rușilor printr-un schimb de prizonieri. Condamnatului de azi, însă, avea să i se taie mâna oricum. Ne aflam acum dincolo de Convenția de la Geneva.

 

Călăul era singurul care avea fața mascată. Nu pentru a se ascunde, căci toată lumea părea a îi cunoaște identitatea, ci pentru că așa era regula. Se antrena undeva în spate pe niște butuci, pe care îi secționa în două, impecabil.

Mi-am instalat trepiedul, am înșurubat camera cu piulița aceea mare, care o fixează pe dedesubt, simțindu-mă gol de orice sentiment. N-aveam să filmez întrebări și răspunsuri cu căznitul, scenă de nefolosit, dar putea măcar să fac punctul pe alb și să reglez culorile, câtă vreme vorbeam cu el.

Mă privea fix, drogat, părând a arăta un interes exceziv pentru tehnica înșurubării. Avea bale la colțurile gurii, din pricina terorii care îl strângea din toate părțile, dar ochii păreau lucizi.

— Ce ai furat? l-am întrebat, călăul ținându-se acum în spatele lui, așteptând semnalul să înceapă operațiunea.

— Pistolul unui camarad, a zis calm, fixându-mă.

— La ce îți folosea? N-aveți cu toții arme?

— Ba da, însă am vrut să cobor câteva ore în sat. Nu puteam să cobor cu kalașnikov, era prea vizibil. Tovarășul meu avea un pistol. Era doar un împrumut, l-aș fi dat înapoi, oricum.

Călăul mascat mângâia încheietoarea mâinii condamnatului, căutând arterele, oasele, zgârciurile, ce știu eu?… locul precis unde avea să izbească cu securea, secționând, șocul rapid făcând ca primele secunde să fie nedureroase pentru osândit.

— Și ce se întâmplă acum, ai să rămâi în rezistență după amputare? am întrebat, declanșând camera.

(va urma)