Dez și Mr. Stockholm…

 

— Dacă veneați o zi mai târziu, trebuia să vi-l tăiem.

Doctorul mă examina satisfăcut, mândru de el. Era același doctor, deoarece mă întorsesem la spital o săptămână mai târziu, în aceeași tură de dimineață. Mă trezisem cu genunchiul și laba piciorului total negre, și deasupra și sub ghips. Cu o săptămână înainte, aflând de moartea Marlei, băusem atât de mult că mă prăbușisem în casa scării și îmi rupsesem un os pe la gleznă, care os – nu știu, habar n-am de anatomie.

Dimineața când m-am trezit din beție cu piciorul rupt sub mine, am țopăit ca la șotron până la mașină și am condus direct la urgențe. Am condus încet, piciorul drept, cel rupt, nu prea putea să apese pedala acceleratorului. Când mi-a văzut starea piciorului, tânărul doctor nu m-a crezut că venisem singur cu mașina.

— Vă operez imediat și vă pun o tijă de titan, mi-a spus, frecându-și mâinile, bucuros de pradă.

— Nu vreau operație, i-am spus. Vreau să se repare osul singur. Doar un ghips, vă rog.

S-a supărat.

– Dacă vă pun tijă, în trei săptămâni umblați normal. Altfel, dată fiind starea fracturii, aveți trei luni de ghips, plus trei de reabilitare după aceea.

— Vreau ghips.

Mi-a pus ghipsul, dușmănos, neglijent, împingând osul rupt la loc, și nu mi-a explicat că trebuie să dorm cu piciorul ridicat deasupra capului, ca să poată circula sângele. După o săptămână în cârje prin toate barurile din Bruxelles, mă trezisem într-o dimineață cu piciorul negru, iar sub ghips mă mânca atât de tare că, încercând să mă scarpin, scoteam fâșii de piele. Așa că doctorul mi-a zis, satisfăcut:

— Dacă veneați o zi mai târziu, trebuia să vi-l tăiem.

Schimbându-mi ghipsul mi-a transmis totuși o învățătură elementară: nu aveam gangrenă, pentru că unghiile degetelor de la picioare erau încă albe. Când intervine gangrena și e prea târziu, până și unghiile devin negre.

În ziua aceea, cu ghips proaspăt, am vrut să-mi fac borș, că asta nu prea găsești în Bruxelles, așa că am mers pe cârje să cumpăr tărâțe bio, care au costat cât o vacanță în Kosovo, iar acasă am pus tărâțele într-o găleată curată, cu niște mălai, am adăugat leuștean verde, după care am turnat apă călduță până s-a făcut un terci și am urcat la etaj, cu piciorul în ghips, să termin ultima sticlă de vodcă.

Când m-am trezit după-amiază am simțit mirosul de orori fermentate și coborând am descoperit că terciul de tărâțe se umflase atât de tare încât dăduse pe dinafară producând niște tentacule, sau ectoplasme de scârboșenii care urcaseră scara, căutând probabil să ajungă în dormitor și să mă siluiască. Am țopăit cu cârjele peste ele și am ieșit la terasa de la biserică unde am întâlnit-o pe Dez.

 

Dez

La terasă, am remarcat-o imediat, îmbrăcată barbar, ținută Maya, la masa de alături, unde ea scria ceva (versuri, aveam să aflu) și fredona, căci cântăreața din ea de muzică post-punk à la Cranberries nu trăia decât decupând universul în silabe și note bine rânduite.

Pe când citeam, o biluță de pâine mi-a aterizat în bere. M-am uitat și singura persoană cu pâine pe masa era Dez, care îmi surâdea radios, cu un amestec de sarcasm și timiditate.

M-am băgat înapoi cu capul în carte și o nouă biluță de pâine a aterizat în bere.

— Doriți ceva? am întrebat-o, poftind-o.

— Da, îmi place de tine, mi-a spus cu un zâmbet adorabil, rochiță, genunchi netezi și șosete cu dungi, îmi place de tine cu ghipsul ăla și degetele de la picioare negre. Cu ce le dai?

– Și ce vă spune că mie îmi place de dumneavoastră? i-am aruncat țâfnos.

— O să ne plăcem pe parcurs, mi-a zâmbit radios.

“Pe parcurs”, auzi, poftim vocabular. M-am ridicat greoi, ca albatrosul lui Baudelaire, cel cu aripa ruptă, chinuit de marinari, și am mers să mă așez greoi la masa ei, întinzându-i mâna.

— Dez, mi-a zis. Dez, de la Desdemona. Dez Gender Bender. Hahaha, pentru că io-s gendre fluid.

Suedeză parcă a zis, ceva de Stockholm. Atunci a apărut Avi.

 

Avi

Avi era, văzut de departe, una din acele bestii masculine cu mai mult păr pe piept, ieșind prin tricou, decât numărul de ore în mod vizibil petrecute la sală pe abonament scump. De îndată ce a mârâit la mine că de ce vin în cârje la masa iubitei lui, i-am spus, cu viclenie măsurată:

— Doar n-o să bateți un olog.

A râs deodată și s-a pus pe loc de mare prietenie. Mossad, mi-a zis, cu voce coborâtă. “Sunt detașat în Belgia pentru că, vorbind toate dialectele arabe din Orientul Apropiat, ajut poliția belgiană cu supravegherea în Molenbeek.”

Mi-a povestit foarte multe din nesfârșitele lui experiențe cu demascarea cârtițelor Hamasului în Israel. Dez surâdea, radioasă, ascultându-ne discuțiile.

Apartamentul lor era chiar deasupra terasei, iar începând de atunci, de câte ori Avi era plecat în timpul zilei, Dez mă striga de la fereastră, făcea cu mâna și venea să stea cu mine la terasă. Nesfârșite lucruri ne-am tot spus atunci, inclusiv cum am să-i scriu eu versuri pentru unele din piesele ei de pe albumul pe care îl pregătea și pe care voia să-l numească: “Terci”(„Porridge”). Cânta cu alte câteva fete care făceau noaptea uneori și pe escortele, la un tarif de lux, iar de ziua mea mi-a oferit două din ele. A fost exact noaptea înainte de care am mers la dușmănosul doctor să-mi taie ghipsul, piciorul revenit în sfârșit la culoare normală.

Tot în acea zi, Avi care mă condusese la spital mi-a cerut câteva sute de euro să plătească un informator marocan al serviciilor secrete. De departe l-am văzut cum îl ceartă pe adolescentul ăla bărbos și cum primește de la el, dându-i banii, un pliculeț.

Câteva zile mai târziu, stând de vorbă cu Dez, i-am zis:

— Poți să-i spui lui Avi să-mi înapoieze sutele alea?

Și văzând că nu pricepe:

— I-am dat câteva sute să plătească un informator.

A început să râdă cu capul dat pe spate:

— Un informator? Aaaah-haaa-haaa!

M-a privit apoi serioasă.

— I-ai dat bani să își cumpere dozele pe toată săptămâna. Avi lucrează la compania de apă din Bruxelles. La Hydraqua… Trăiesc provizoriu cu un junkie. Doar n-ai crezut o secundă poveștile cu Mossadul?

 

Prohodul lui Avi… sau cum se naște o religie

— Puii de aici, mi-a zis Dez, vin de la o fermă unde animalele sunt crescute responsabil, fără suferință inutilă.

M-am uitat circumspect, încercând să încasez revelația despre Avi. Pe tejgheaua de zinc erau aliniați o duzină de pui, morți teatral, cu gâtul sucit demn, toți privind în aceeași direcție.

— Nu sunt fanatică bio, să știi, chiar nu vreau să te pun pe fugă cu pretenții vegetariene, însă carnea de pui trebuie să vină de la pasăre adevărată, crescută în curte cu amor, nu oroarea aia albă, fără gust, de la supermarket.

— In mod ideal, i-am spus, fiecare pui ar trebui să aibă și un nume propriu. Zi-mi cu Avi.

— Desigur, a răspuns, serioasă. Cum îl chema pe-ăsta? l-a întrebat gravă pe vânzătorul cu șorț călcat, înfigându-și elegantul index într-una din obscenele orătănii.

— Avi, am răspuns eu în locul nerușinatului vânzător.

— Va pour Avi, a clamat, curajoasă. Împachetați-ni-l, vă rog.

— Stai, stai, m-am grăbit panicat. Mai are fulgi pe el, plus căpățâna.

— Vi-l decapitez eu, a susurat perfidul samsar.

— Și jumuliți-l, vă rog, am ordonat neconvingător.

— Mă tem că nu pot, Monsieur. Sunt pui bio, îi lăsăm așa, cu fulgi, ca să se vadă calitatea penajului.

— Il părpălim noi pe aragaz, a țipat entuziastă Dez. Așa, ca în preistorie, zicem că tu abia te-ai întors de la vânătoare, iar eu te aștept încrezătoare, mirosind a paie de peșteră și fum de balegă, cu tâțele puțin căzute. O să jupuim puiul pe foc domol amândoi și o să mușcăm direct din el, molfăind apreciativ “huga-huga” și pupându-ne cu gura plină, ca niște animale superioare.

— Jumulindu-l, am corectat-o. Puii se jumoaie, nu se jupoaie. Off… Se jumulesc, nu se jupuiesc, mă rog… Mă încurci. Și oricum vine Avi, nu putem face nimic.

— Se jupulesc, bine, mi-a spus, bătând din palme. Hai, nu fi pedant, că riști să fii perdant. Iar până să vină Avi eu am să plec cu Mr. Stockholm, iubitul meu dintotdeauna.

…

Acasă la ea și la Avi, am deschis sticla de spumante roz, durere de cap deja înscrisă anticipativ pe răbojul minții.

Ne-am pupat, iar ea m-a respins:

— Nu o să facem nimic. Vine Mr. Stockholm, ți-am spus. Iubitul meu. Dar mai întâi facem puiul. Puiul Avi a fost tovarășul de joacă al copiilor noștri. O să-l consumăm și o să-l adorăm. Va fi totemul nostru.

— Il punem în băț așa totem cum este, îl lăsăm în pace, iar eu comand pizza de la tribul vecin, i-am propus febril.

— Nu, nu, m-a respins. Trebuie să treci prin ritualul de inițiere. Am trăit cu bărbați care îmi făceau sarmale. Poți și tu să faci un pui ritualic. Nu-i mare lucru. Bărbații părpălesc vânatul. Eu stau acasă și fac terciul, „Porridge”.

Suspinând, am întors butonul cuptorului până la jumătatea cadranului, l-am deschis și-am aruncat puiul înăuntru.

Am trântit-o în pat.

O pupam, ea inertă, fixându-mă de aproape. Când ne-a atins pala de fum otrăvit, mi-a susurat:

— Trebuia să-i scoți măruntaiele. Lui Avi.

Am tras de ea în toate felurile. Nu voia și nu voia. Mi-a explicat ce e cu Mr. Stockholm. Omul aflat la originea noțiunii de “sindrom Stockholm”. Suedezul care luase ostaticii aceia într-o bancă în Stockholm, acum ceva decenii, și care i-a făcut pe acei ostatici să simpatizeze cu el și să îl apere în fața poliției. Un sindrom care apare în condiții de stres emoțional foarte mare. Ea era adolescentă atunci, îl iubise, iar acum că el era eliberat, îl aștepta în Bruxelles. Acostase cu mica lui ambarcațiune la Ostende și venea acum să o ia, liber, bogat, cu banii pitiți.

Cât îmi spunea toate astea, eu ascultând-o cu gura căscată, am auzit cum crapă geamul cuptorului și ne-a invadat duhoarea de pene arse.

M-am repezit și am stins. Prin masa de fum ce ieșea apocaliptic de acolo, puiul Avi mi s-a arătat carbonizat, o masă neagră, cărbune cristalin, din care se ițea triumfător, înfipt vertical, un copan roșcat, perfect copt și afumat, gata să traverseze veacurile, delicatesă accidentală.

Când am tras copanul, s-a desprins firesc și elegant din piatra neagră de dedesubt.

L-am învelit într-un șervețel și i l-am întins:

— Aștept la terasă, jos, dacă Mr. Stockholm va binevoi să mă salute.

 

Dez ținea copanul în șervețel ca pe un sceptru, fixându-mă, știind că nu ne vom mai vedea niciodată. Ieșind în capul scării, am văzut-o, prin ușa întredeschisă a apartamentului în care trăise cu Avi, mincinosul, impostorul, cum mușcă prudent din copan și se oprește.

— E delicios, mi-a zis, parcă forțându-se, incredulă… Cum ai făcut?

— Huga-huga, i-am răspuns și am trântit ușa, coborând scările prin fumul de divinație.

“Avi”, i-am vorbit în cap totemului, “ritualul tău nu e încă pus la punct.”

 

Mr. Stockholm

La terasă, cât o bănuiam că își face bagajele, am căutat pe internet poze cu Mr. Stockholm. Toate datau de atunci, din momentul atacului băncii, nimic recent, dar când a apărut l-am recunoscut imediat. Un septuagenar înalt și slab, îmbrăcat cu eleganță simplă, cu părul lung și alb, figură de pustnic. Puteam vedea cum a dominat în închisoare. Ce m-a surprins au fost ochii lui înfundați, plini de vacuitate, lipsiți de orice morală.

— Stimate domn cu nobilă alură, mi-a spus pe un ton coborât, vă mulțumesc pentru grija purtată lui Dez.

Dez a coborât cu o valijoară. M-a sărutat pe obraz și au dispărut. Nu am mai auzit de ei niciodată, nu știu dacă sunt în viață. Seara, Avi a apărut, de la compania lui de apă. Dez îi lipise pe frigider un post-it cu indicații despre cum să-și încălzească mâncarea la microunde.

Avi a coborât la terasă a luat prima sticlă goală, a spart-o în perete și s-a tăiat superficial pe mâini, arătând universului cum crede el că trebuie să-și secționeze venele.

Ultima viziune despre el este cea a ambulanței care îl lua, el răcnind, rănit superficial pe piele, dar cu o gaură uriașă acolo unde trebuia să-i fi fost sufletul.

I-am șters numărul din telefon. Și pe cel al lui Dez. Cât despre Mr. Stockholm, și acum mă urmăresc ochii lui înfundați, plini de vacuitate și îi fixez pe ai mei în gol când mă gândesc cum o femeie l-a așteptat atâtea decenii, trăind cu un impostor, respirând lent. Asemenea oameni au certitudini. Culoarea degetelor de la picioare le e indiferentă.