Acum ceva ani am tradus în română una din cele mai stranii carti aparute in Franta in perioada interbelicã: Misterul Catedralelor (Le Mystère des Cathédrales et l’interprétation ésotérique des symboles hermétiques du grand œuvre), un studiu publicat în anii 1920 de un scriitor ocult — sau ocultist– ce-şi zicea Fulcanelli. Prin transpunerea ei în românǎ, am incercat atunci sǎ pun la punct un întreg vocabular ocult, care în limba românǎ, ca în multe alte limbi europene, lipseşte. Apariţia acestei cǎrţi a reprezentat, în anii ‘20, unul din momentele cele mai importante ale acelui curent simbolist francez, impregnat de ocultism, care în România a avut imitatori atît de prestigioşi cum au fost Sadoveanu sau Vasile Lovinescu.

Cartea va reapărea curând, într-o ediție nouă, la editura Alchimia Ezoterică.

Misterul catedralelor este un studiu de simbolicǎ ocultă medievalǎ. Autorul era un autentic erudit, iar identitatea sa dǎ naştere şi astǎzi la tot felul de speculaţii fanteziste. El expune, de-a lungul capitolelor structurate uneori ca un ghid turistic, sensul şi însemnǎtatea ocultǎ a diferitelor ornamente arhitecturale ale catedralelor gotice, pornind de la exemplul desavarsit care e catedrala Notre-Dame din Paris.

Fulcanelli era un alchimist. Nu alchimia vǎzutǎ ca o tehnicǎ primitivǎ de purificare a metalelor, ca o prechimie, ci un sistem de tehnici de perfecţionare individualǎ, un soi de yoga occidentalǎ.

In jurul lui Fulcanelli s-a nǎscut un întreg mit. Fulcanelli, se spune, a descoperit piatra filosofalǎ, mai precis: metodele de control asupra corpului prin care pot fi prelungite limitele vieţii.

Ceea ce poate fi spus cu multǎ certitudine este faptul cǎ autorul cǎrţii era un autentic erudit şi un scriitor ce mînuia toate registrele limbii.

Ceea ce Jung, de pildã,  nu a înţeles este faptul cǎ toate acestea sînt formule poetice care ascund o realitate simplǎ, accesibilǎ, dar codatǎ, închisǎ cu lacǎte poetice. Jung a preferat insǎ sǎ interpreteze toate acestea ca fiind fantasmele unor minţi deranjate, comparîndu-le cu dezechilibrele psihice ale pacienţilor sǎi.

Întîiul stadiu este cel al putrefacţiei, în care materia moare; acest stadiu se distinge prin culoarea neagrǎ; de aici, numele sǎu latinesc: nigredo, sau caput mortuum. În mod schematic, urmǎtoarele douǎ stadii sînt cele de albedo şi rubedo, cele distinse respectiv prin alb şi roşu. Autorii nu pot fi de acord asupra momentului apariţiei cozii de pǎun, cauda pavonis (despre care am o povestire cu păunul Heidegger în volumul Miros de roșcată amară), momentul în care materia prezintǎ irizǎri de toate culorile.

Acestea sînt, tradiţional, fazele principale ale operei, dar — lucru foarte important– ceea ce Fulcanelli nu înceteazǎ sǎ sublinieze este faptul cǎ toate acestea sînt operaţii simbolice, şi cǎ toate acestea au loc mai degrabǎ în mintea şi trupul adeptului, cǎ e vorba de arderi spirituale şi de decantǎri simbolice… sau sexuale.

M-am folosit de toate acestea și în volumul de povestiri In punctul lui rebbe G. (Polirom, 2016).

——————–

Misterul Catedralelor

(Le Mystère des Cathédrales)

(Fulcanelli)

 

Fragment din cap. I:

 

Catedrala este refugiul primitor al tuturor nefericiţilor. Bolnavii care veneau la Notre-Dame de Paris sǎ-l implore pe Dumnezeu de uşurarea suferinţele rǎmîneau acolo pînǎ la deplina lor vindecare. Erau lǎsaţi   într-o capelǎ, luminatǎ de şase candele, aflatǎ lîngǎ a doua poartǎ. Acolo îşi petreceau nopţile. Doctorii îi examinau chiar la intrarea în bazilicǎ, lîngǎ agheasmatar. Tot acolo, Facultatea de medicinǎ venise sǎ-şi ţinǎ sesiunile, dupǎ ce, voind sǎ-şi vadǎ singurǎ de griji, pǎrǎsise Universitatea în secolul al XIII-lea; rǎmase acolo pînǎ în 1454 cînd avu loc ultima sa reuniune, convocatǎ de Jacques Desparts.

 

Aici e  azilul inviolabil al celor urmǎriţi şi mormîntul rǎposaţilor iluştri. Este un oraş în oraş, miezul intelectual şi moral al aşezǎrii, centrul activitǎţii publice, apoteoza gîndirii, a ştiinţei şi a artei.

 

Prin stufoasele înflorituri ale ornamentelor, prin bogǎţia subiectelor şi a scenelor ce o împodobesc, catedrala apare ca o enciclopedie completǎ şi variatǎ a cunoştinţelor medievale, deseori naivǎ, alteori nobilǎ, dar mereu vie. Aşa se face cǎ aceşti sfincşi din piatrǎ devin nişte învǎţǎtori, dar mai ales nişte iniţiatori.

 

Acest popor de himere zbîrlite, de cǎpcǎuni, coşcodani, mǎscǎriciuni şi garguie ameninţǎtoare –dragoni, strigi şi pocitanii– pǎzesc de secole încoace strǎvechiul patrimoniu. Arta şi ştiinţa, odinioarǎ concentrate în marile mînǎstiri, au scǎpat din laborator şi s-au nǎpustit spre corpul bisericii, aninîndu-se de clopotniţe, de foişoarele faţadei, de cîte-un arc butant, agǎţîndu-se de arhivoltǎ, ca acum, populînd firidele, ele sǎ transforme geamurile în pietre preţioase, arama în vibraţii sonore şi sǎ înfloreascǎ pe portaluri într-un vesel zvîcnet de libertate şi de iscusinţǎ. Nu e nimic mai laic decît aceastǎ învǎţǎturǎ publicǎ! nimic mai uman decît aceastǎ bogǎţie de imagini originale, vii, libere, animate, pitoreşti, deseori zugrǎvite alandala, dar întotdeauna demne de interes; nimic mai emoţionant decît aceste multiple mǎrturii ale vieţii cotidiene, ale gusturilor, idealurilor şi nǎravurilor strǎbunilor noştri; şi, mai ales, nu e nimic mai captivant decît simbolica vechilor alchimişti, tǎlmǎcitǎ abil de modeştii pietrari ai evului de mijloc. În aceastǎ privinţǎ, Notre-Dame de Paris, bisericǎ filozofalǎ, este fǎrǎ îndoialǎ unul din exemplele cele mai desǎvîrşite şi, cum spunea Victor Hugo, “cel mai bun rezumat al ştiinţei hermetice, a cǎrei perfectǎ hieroglifǎ  era biserica Saint-Jacques-la-Boucherie”.

 

Alchimiştii din secolul al XIV-lea se întîlneau, tot la o sǎptǎmînǎ, în ziua lui Saturn, fie sub portalul cel mare, fie la portalul Saint-Marcel, ori lîngǎ mica Poartǎ Roşie, cea decoratǎ împrejur cu salamandre. Denys Zachaire ne spune cǎ aceastǎ rînduialǎ încǎ se mai ţinea la 1539, “duminicile şi în zilele de praznic”, iar Noël du Fail adaugǎ cǎ “adunarea cea mai de seamǎ a alchimiştilor avea loc la Notre-Dame de Paris (Noël du Fail, Propos rustiques, baliverneries, contes et discours d’Eutrapel (cap. X). Paris, 1842). Acolo, în splendoarea ogivelor pictate şi aurite , a brîielor de arhivoltǎ, a timpanelor cu figuri bǎlţate, fiecare îşi expunea rezultatul propriilor lucrǎri, sau îşi explica rînduiala cercetǎrilor. Erau rostite prepusuri; se discutau posibilitǎţi; se studia la faţa locului alegoria cuprinsǎ în frumosul volum şi adunarea trecea uneori la lucruri mult mai înflǎcǎrate decît seaca exegezǎ a misterioaselor simboluri.

 

(… IV)

Cu cîteva rare excepţii, planul bisericilor gotice — catedrale, biserici de mînǎstiri sau cele de pe lîngǎ colegiile de canonici — închipuie forma unei cruci latine întinse pe sol. Or, crucea este hieroglifa alchimicǎ a creuzetului, cǎruia i se spunea înainte cruzol, crucibilsau croiset (potrivit lui Ducange, termenul crucibulum din latina vulgarǎ vine de la cruce,  crux, crucis).

 

Într-adevǎr, în creuzet materia primǎ îndurǎ Patimile, precum Isus; în creuzet materia moare, pentru a învia dupǎ aceea, purificatǎ, spiritualizatǎ, trasformatǎ. De altminteri poporul, pǎzitor fidel al tradiţiilor orale, îşi exprimǎ încercǎrile pǎmînteşti prin parabole religioase sau comparaţii hermetice: a-şi purta crucea, a îndura un calvar, a fierbe în creuzetul vieţii sînt tot atîtea locuţiuni banale, în care regǎsim acelaşi sens sub un simbolism identic.

 

Sǎ nu uitǎm cǎ tocmai în jurul unei cruci luminoase vǎzutǎ în vis de Constantin apǎrurǎ cuvintele profetice ce puse el apoi sǎ-i fie brodate pe labarum: in hoc signo vinces, prin acest însemn vei învinge. Vǎ veţi aminti, fraţi alchimişti, şi de cele trei cuie împlîntate în cruce, cuie ce servirǎ la schingiuirea Cristosului-materie, imagine a celor trei purificǎri prin fier şi prin foc. Meditaţi şi asupra acestui limpede pasaj din sfîntul Augustin, din a sa Disputǎ cu Trifon (Dialogus cum Tryphone, 40): “Taina mielului pe care Dumnezeu ne-a poruncit sǎ-l jertfim de Paşti e închipuirea Cristosului cu care cei ce cred îşi boiesc locuinţele, altfel spus pe ei înşişi, prin credinţa ce o au în el. Iatǎ însǎ cǎ acest miel, pe care legea ne cerea sǎ-l frigem de tot, era simbolul crucii pe care Cristosul avea s-o îndure. Întrucît acest miel, pentru a fi fript, trebuie potrivit ca o cruce: o frigare îl strǎpunge dintr-o parte în alta, din jos pînǎ la cǎpǎţînǎ, iar o alta îi trece prin spinare şi de ea îi sînt legate picioarele din faţǎ (textul grec spune: mîinile, Χειρες).”

 

Crucea e un simbol strǎvechi, folosit dintotdeauna, în toate religiile, la toate popoarele, şi ar fi greşit sǎ o considerǎm un simbol specific creştinismului, dupǎ cum a dovedit-o fǎrǎ putinţǎ de tǎgadǎ abatele Ansault (M. l’abbé Ansault, La Croix avant Jésus-Christ. Paris, V. Rétaux, 1894.). Vom spune chiar cǎ în planul marilor edificii religioase din Evul Mediu, prin alipirea la naos, dupǎ galeria corului, a unei abside semi-circulare sau în elipsǎ, s-a obţinut semnul hieratic egiptean al crucii cu toartǎ, care se citeşte ank şi care desemneazǎ Viaţa universalǎ ascunsǎ în miezul lucrurilor. O astfel de cruce poate fi vǎzutǎ la muzeul din Saint-Germain-en-Laye, pe un sarcofag creştin provenit din criptele de la Saint-Honorat, de lîngǎ Arles. Pe de altǎ parte, echivalentul hermetic al semnului ank este emblema Venerei, numitǎ şi Cypris (în greacǎ Kupris, impura), cuprul de rînd, pe care unii, pentru a-i umbri şi mai mult înţelesul, l-au tradus prin aramǎ sau tinichea. “Albeşte alama şi arde-ţi cǎrţile”, ne sfǎtuiesc toţi autorii de seamǎ. Kupros e acelaşi cuvînt cu Soufros, sulful, care la rîndul sǎu desemneazǎ îngrǎşǎmîntul, balega, gunoiul, spurcǎciunea. “Înţeleptul va afla piatra pînǎ şi în gunoi, scrie Cosmopolitul, pe cînd cel ignorant n-o va gǎsi nici printre giuvaere.”

 

Aşa se face cǎ planul edificiului creştinesc ne destǎinuie calitǎţile materiei prime, precum şi prepararea sa, prin mijlocirea semnului Crucii; ceea ce echivaleazǎ, pentru alchimişti, cu obţinerea Pietrei dintîi, piatra unghiularǎ a Marii Opere filozofale. Pe aceastǎ  piatrǎ Isus şi-a înǎlţat Biserica, iar francmasonii Evului Mediu au urmat, în mod simbolic, exemplul divin. Dar, înainte de a fi cioplitǎ pentru a sluji de temelie atît operei de artǎ goticǎ, cît şi operei de artǎ filozofalǎ, piatra nestrujitǎ, impurǎ, materialǎ şi grosolanǎ primea uneori forma satanei.

[…]

 

alch

 

Despre alchimie ca yoga erotică, cf. si :

Taxonomia stuprului, sau clasificarea luxurii la teologii medievali

https://cabalinkabul.com/2014/07/14/taxonomia-stuprului-sau-clasificarea-luxurii-la-teologii-medievali/