Fiind ajun de Paști și mergând eu la restaurant singur în Bruxelles, dau la masa de alături de unul din cele mai nocive cupluri: cel în care complicitatea funcționează prădător pe atragerea atenției celor dimprejur. Pentru că ei au o complicitate porcească, nu mai au nimic să-și spună și au decis să te agreseze pe tine.
De cum mă așez și scot micuțul și elegantul laptop Air Macintosh pe care scriu toate astea, ochelaristul îmi aruncă hăhăit: — Ce chin să lucrezi în seară de Înviere!
Fuck you, telescop de împrumut, îmi murmur în cap, încercând să mă concentrez pe ale mele.
Ei mestecă zgomotos între ei, mai schimbă niște idioțenii, după care vine întrebarea:
— Fără indiscreție, ce scrieți acolo?
— Lucrez la fisc, le spun, iar ei fac pe indignații, prădătorii nerușinați, căci au înțeles că nu-s de abordat.
În stânga am însă și mai rău, o autentică sursă de misofonie. Misofonia este literalmente ura de sunet (de la μῖσος « misos» = ură și « phônê » = sunet) și se referă la senzațiile de dușmănie violentă pe care le încercăm pentru anumite zgomote mici, repetate, ca atunci când la masa de alături, la crâșmă, se trântește o arătare subumană care scoate un telefon cât o placă de caldarâm și-ncepe să privească singur la clipuri muzicale tâmpite, cu ritmuri din cele pițigăiate care-ți pulsează valuri de ură incontrolabilă în creier.
Se holbează rânjind, vita asta din stânga, la clipul schelălăit din telefon, trăgându-și regulat nasul și păcănind mecanic dintr-un pix nefolosit și jucându-se cu lanțul de chei. Ce simt eu se numește misofonie.
Când își mai și țistuie la intervale regulate resturile de mâncare dintre dinți ai dezlegare să-l apuci de ceafă și să-l izbești repetat cu fața în masă.
Misofonia este o afecțiune banală și frecventă în majoritatea cuplurilor. Codul penal nu prevede, din păcate, circumstanțe atenuante pentru actele regretabile declanșate de misofonie.
Leave a Reply