Oedipe al lui Enescu e inocent. Se împlinesc 80 de ani de la premiera, la Paris, a operei Oedip a lui Enescu.
Libretul operei lui Enescu refuză în mod remarcabil orice compromis cu psihanaliza, care domina deja peisajul intelectual al vremii lui Enescu, prin insistența pe mincinosul “complex Oedip”.
Edificiul fumisteriei psihanalitice s-a bazat de la început pe superstiție, spirit de sectă și abuz de încredere, dar și pe superficialitatea adepților. Succesul psihanalizei este explicabil doar prin influența exersată de doctrinele sectare faptul că nu a fost încă expusă în mod sistematic principala falie a acestei escrocherii intelectuale care a dominat secolul XX.
Acea principală falie și fractură (metodo)logică e faptul că psihanaliza nu s-a preocupat niciodată de limbaj și lingvistică, nu a analizat în niciun fel funcționarea limbajului altfel decît prin dogme ridicole și elucubrații cvazi-mistice impuse autoritar. Exemplul “complexului lui Oedip” prezentat truncheat si mincinos e unul din cele mai elocvente.
Teoriile lui Freud despre limbaj sînt doar niște vagi înlănțuiri de platitudini pretențioase. Secta psihanalitică nu are nici o explicație pentru deconectarea totală dintre metoda lor de “vindecare” bazată pe vorbă și discurs (sigur, ca în orice sectă ți se spune că scopul terapiilor nu e de a te vindeca, ci de a lua cunoștință de natura răului) pe de o parte – și absența oricărei reflecții serioase asupra naturii și funcționării limbajului pe de alta.
Elucubrațiile unuia ca Lacan (si complezențele lui grafice, precum faptul că scria legat lalangue) nu au nimic de-a face cu o reflecție asupra limbajului. Sînt doar jocuri de cuvinte nedemne de atenție altfel decât ca o curiozitate istorică în analizarea derivelor ideologice și ca o bizarerie intelectuală franceză ce a produs clowni discursivi precum Slavoj Žižek.
Lipsind din start o apreciere globală asupra limbajului, nu e de mirare că mitul fondator al psihanalizei, cel al complexului lui Oedip, se dovedește lipsit de orice bază filologică.
Trecem peste faptul că Oedip nu e deloc un simbol universal cum a vrut să îl prezinte Freud și că e limitat la cultura Europei occidentale, dar el a fost prezentat total eronat (probabil intenționat) de escrocul Freud. Un intelectual onest precum Claude Lévi-Strauss în Antropologia structurală (1958) are grijă să analizeze mitul pornind de la semnificația reală pe care o avea personajul Oedip pentru greci :
Oedipus / Οιδιπους (Oidipous) are o etimologie foarte simplă și care le era transparentă grecilor : “picior umflat“, de la οιδεω (oideo) “a se umfla” and πους (pous). Pe când Oedip era prunc, tatăl său Laios îi străpunsese gleznele cu o țepușă, punând apoi să fie abandonat în pustietate. Oedip era așadar șchiop, precum întreaga lui ascendență masculină blestemată. Labdacos înseamnă tot “șchiop”, iar Laios, tatăl lui Oedip, are un nume ce poate fi interpretat ca “stângaciul”, ceea ce era văzut tot ca o infirmitate. (Termen înrudit cu latinescul laevus.)
Oedip / Șchiopilă era așadar un infirm, și el și neamul lui, ceea ce, în virtutea mecanismului simbolic simplu al oricărei mitologii îl face în același timp un infirm moral. Automat, fiind un infirm atât fizic cât și moral, el nu poate fi un exemplu uman universal, monstruozitatea lui fizică fiind secundată de o monstruozitate morală și afectivă. Asta însemna Oedip pentru greci.
Escrocheria lui Freud (printre atâtea altele) a fost de a ascunde si de a estompa adevărata natură a personajului și de a-l impune ca reprezentând o tendință universală… Dacă aceea există, ea ar fi trebuit dovedită și ilustrată altfel decât prin deturnarea mincionoasă a unui mit ce poartă un cu totul alt mesaj. Mesajul autentic al lui Oedip ne apare limpede prin piesa lui Sofocle, ba chiar pînă și readaptarea lui Cocteau La machine infernale, ca sã nu mai vorbim de opera lui Enescu, prezintă un Oedip mai aproape de realitatea mitului decît rescrierea abuzivă a lui Freud.
Cît despre extremele la care a putut ajunge escrocheria psihanalitică e suficient de amintit cazul lui Françoise Dolto… Atît de grotesc, pe fond de incultură crasă, a adaptat această distrugătoare de copii, Dolto, preceptele magice ale lui Lacan, încât ajunge —ca și Freud de altfel— să inventeze cazuri pentru a-și sprijini stupizeniile. Astfel, în foarte rău scrisa L’échec scolaire (Eșecul școlar) Dolto pretinde că a psihanalizat un copil repetent în serie care nu putea să citească (lire). A “descoperit”, zice ea, făcându-l să vorbească, unde era trauma : copilul își surprinsese părinții făcând amor în patul conjugal (au lit). De ce acest copil nu “citește” (ne lit pas)? Pentru că e traumatizat de lit (“pat”)…
Ajunsă la nivelul ăsta de magie (oare cum s-ar aplica zisa traumă la restul planetei, unde “citește” și “pat” nu sînt omofone?), nu e de mirare că psihanaliza a ignorat întotdeauna lingvistica și că se comportă față de ea precum o ideologie totalitară cum e islamul fundamentalist, care de asemenea refuză studiul lingvisticii, întrucât ea dovedește rudenia strânsă între arabă și ebraică.
Interesant e că la Pasolini coloana sonoră a filmului, sunetele de atmosferă, e compusă din înregistrări cu ciobani romani… Enescu făcuse un Oedip la fel de istoric si înșelător linear ca si Pasolini. Enescu se arăta surprinzator de imun la toate interpretările epocii lui ale mitului lui Oedip. Libretul lui ar fi mai degrabă de comparat cu interpretările unui Jean Anouilh, cel care ne-a rescris Antigona în timpul ocupației naziste a Parisului.
La Jean Anouilh, in Antigona lui, nu există nici o urmă psihanalitică. Conflictul este unul pur moral si politic, iar piesa ieșise si fusese jucată in timpul ocupației Parisului de Germania lui Hitler.
Așa încât, ca să încheiem, pentru că se împlinesc 80 de ani de la premiera lui Enescu, iată: el face un Oedip la fel de eliberat de psihanaliză ca și cel din filmul lui Pasolini, trei decenii mai târziu.
—
5 Responses to Oedip / Șchiopilă : Enescu si refuzul psihanalizei
Probabil că copilul român n-ar putea mânca pateuri după aia.
Dar n-aș merge pe importanța semnificației lui Oedip decât ca denumire pentru complex. Altfel, ar însemna că cei care n-au aflat de Oedip prin școală ar fi feriți de problemă. Poate că complexul nici nu există, dar nu-l văd pe Freud căzând în capcana de mai sus. Poți avea o boală fără să știi cum îi zic medicii.
Bineinteles, faptul ca in aproape toate civilizatiile cunoscute incestul este tabu este doar o coincidenta. Cu totate ca va citesc cu multa placere, eu nu va contrazic cand este vorba de limbaj, dar nici dumneavoastra cand este vorba de psihologie. Descriptia pe care o faceti teoriei complexului Oedip este o caricatura, si i afara de invective nu aveti nici un argument valabil.
Alexe ofera alta interpretare a mitului, stie el sigur ca “[A]sta însemna Oedip pentru greci.”
Nu e o interpretare mai buna sau mai adevarata decat cea a lui Freud, e doar alta interpretare.
E doar o alta pseudo-decodificare unde semnificatii inexistente sunt mai intai atribuite pentru a fi apoi “descoperite” ca “adevarata semnificatie”. Un exercitiu fantezist-creativ prezentat cititorului ca unul logic-deductiv. Sa il luam ca atare, e un gen literar.
[…] In antropologie, exemplul perfect a fost Lévi-Strauss, care și-a reunit de altfel o serie de articole în acel volum botezat Antropologia Structurală pe care îl amintește Baconschi (insinuând că Eliade avusese aceleași idei înainte). Acolo, la Levi-Strauss, este însă structuralism în stare pură, da. Ce face Lévi-Strauss? Lévi-Strauss vedea funcționarea scietății umane în structurile de rudenie (structures de la parenté), organizate de asemenea ca un limbaj. Asta, cum o și explică el, oferă o grilă de interpretare structuralistă. La fel și când Lévi-Strauss analizează mitul lui Oedip, luând în considerare toate variantele mitului, nu doar cea clasică, exploatată grotesc de Freud și psihanaliză. […]
[…] ignora totul despre Războiul Stelelor este ca și cum ai ignora totul despre psihanaliză. Două mitologii neștiințifice dar coerente. Categoriile ridicole extreme, sectanții convinși, […]